Pierdusem de mult speranța să mai văd un joc Might and Magic, unul tradițional, sau pe cât de aproape de tradițional se poate. După ce a fost transformat într-un joc de acțiune, și regretabil mutat în Ashan, credeam că acolo va rămâne. Cu partea de acțiune, fiindcă a fost făcută bine, mă mulțumeam. Cu partea de Ashan, eh, tot Ashan este. Dar dacă mi-ai fi spus acum cinci ani că Ubisoft va lansa un Might and Magic nou, ca un RPG cu un grup de personaje, pe bază de ture, ce face referințe directă la faptul că Might and Magic este al naibii de bizar, cu nave spațiale imense ce conțin ecosisteme bidimensionale, populate, aș fi râs extrem de mult, după care aș fi recomandat niște medicamente. Dar uite-l, e aici, e palpabil, mulțumită câtorva oameni care au reușit să convingă Ubisoft că merită. Oameni de la Limbic Entertainment care au încercat pe cât de mult au putut să readucă la viață seria, cu toate limitările pe care le are în prezent, cu resurse puține și nu cu foarte mult timp la dispoziție. Le apreciez nespus de mult gestul, efortul, îndrăzneala de a-l face să semene cu World of Xeen. Poate de asta se leagă și succesul lui Legend of Grimrock, important este că au făcut Legacy, și dacă va avea succes, seria va continua. Și vreau asta, vreau asta atât de mult. Vreau să văd unde pot merge mai departe, dacă vor avea sprijin mai mult din partea companiei. Mint puțin când spun asta, fiindcă ceea ce vreau să văd este reimplementare mai fidelă a stilului de joc din Might and Magic 6-7, dar cu o lume la fel de creativă și de obsedată de ghicitori ca a lui World of Xeen. Acolo vreau să ajungă seria, acolo sper să ajungă, pentru acest motiv v-aș încuraja pe toți să cumpărați Might and Magic X Legacy, pentru că vreau acel următor joc să existe. Cu toate acestea, sunt aici să critic, iar aici am foarte multe de criticat.
Nota pe care o vedeți la final sar putea să fie mai mare decât ar putea sugera articolul ce urmează, din simplul motiv că în spirit, este ceea ce trebuie, iar adaosurile alea mici, cele pe care probabil nu le va observa nimeni care nu a jucat restul seriei, mă fac să zâmbesc de fiecare dată. Regretabil, e tot în Ashan, dar sunt atât de vii referințele la vechile lumi, la poveștile acelea, la vremea în care un vis zburda liber prin lumi nemărginite. Iar apoi, sunt puzzle-uri. Cutii care în loc să îmi ceară o cheie, vor să le deschid prin rezolvarea unei ghicitori, până și un turn întreg dedicat acestei activități. Sigur, unele puzzle-uri or fi al naibii de mecanice, de tipul celor pe car ele vezi în jocuri din secunda în care algoritmul pentru un pătrat iluminat ce este apăsat inversează starea de iluminare a celor din jur a fost inventat, dar altele aveau ceva mai mult haz. Predominant bazat tot pe pătrate fiindcă tot jocul pe asta este construit, dar haz oricum. Nu mă așteptam să văd o ușă care să ceară un cod numeric într-un joc de fantezie pură. Cu atât mai puțin mă așteptam să fie cel mai celebru cod de ușă din istorie. O să vă dați seama care este și când apare, e de ajuns să dai de două cifre și să ți se învârtă roțile. Dacă tot nu se leagă ideea, Deus Ex, System Shock 2 și Bioshock aveau același cod la prima ușă.
Chiar dacă nu suport Ashan și modul în care încearcă cu disperare să îngrămădească forme fără nici un fel de fond, din seria veche, într-o lume a cărei sensibilități artistice și de design general au fost scoase din Warcraft, Limbic s-a străduit să facă locul plăcut, pe alocuri chiar interesant. Nu extrem de mult, povestea și o mare parte din personaje fiind în continuare demne de trecut cu vederea, dar măcar ca design, ca ghidușii pitite prin colțuri, ca labirinturi prin păduri ce te duc în locuri în care abia dacă observai că era ceva. Aici îmi amintește mult de Xeen, și cam aici reușește cel mai bine să îi emuleze stilul, fiindcă orice altceva face nu este tocmai Xeen, nici Mandate, ci undeva între. Dar un „între” din acel mai incomod, strâmt, care nu te lasă să îți întinzi brațele.
Citiți continuarea pe Games Arena