Amintiri din tinereţe, episodul 5: reţeaua

The Network!!! Nu-i aşa că sună periculos? Credeţi-mă că aşa a şi fost, cel puţin la momentul instalării “infrastructurii”. Şi asta pentru că a necesitat traversarea unor străzi destul de circulate, pentru a uni vreo patru blocuri diferite, într-o manieră şi având un rezultat care i-ar fi făcut invidioşi din cale afară pe băieţii de la RDS şi stilul lor inconfundabil de a trage firele.

Fire suspendate peste străzi, aşa cum v-am spus, cabluri care se prelingeau de-a lungul pereţilor pe partea exterioară a aprtamentelor şi fără ştiinţa părinţilor, montaje prin scară la ceasuri târzii din noapte, pentru a nu atrage curiozitatea şi poate furia vecinilor sau găuri date în termopanele proaspete ale camerei, adevărate comori la vremea aceea, pentru care, dacă s-ar fi aflat, ar fi ieşit scandal mare. Toate acestea şi multe altele au însoţit procesul de instalare a “infrastructurii”, cum îmi plăcea să o numesc în glumă. O infrastructură scalabilă, gata să primească prin extindere noi şi noi membrii.

Iniţiativa a pornit graţie aceluiaşi personaj pe care l-am mai pomenit în cadrul seriei de amintiri, responsabil cu introducerea microbului IT în sângele subsemnatului într-o manieră ireversibilă (salut pentru a treia oara, Tinele!) şi a venit absolut firesc după momentul achiziţionării primului PC. Într-o perioadă în care internetul nu prea era la îndemâna multora, iar multiplayer-ul era forma supremă de divertisment (dusă ulterior, la câţiva ani distanţă, la rangul de artă, graţie LAN-ului de la CHIP), necesitatea acestei reţele de cartier era inerentă, iar decizia de a o materializa a fost o chestiune de secunde. Mai concret, pentru a înţelege şi valoarea reală a sacrificiului de a găuri rama termopanelor, vorbim de anii 96-97, atunci când prezenţa acestui tip de fereastră era clar un etalon însemnat al gradului de bunăstare al unei familii.

Din punct de vedere tehnic nu sunt prea multe de spus. Vorbim despre o reţea liniară cu mufe BNC, în T, în care aveam o poziţie privilegiată la un moment dat, aflându-mă la unul din capete. Acel terminal sub formă de pioneză, care marca unul din cele două capete ale reţelei, îmi oferea instrumentul potrivit pentru a pune pe butuci întreaga reţea. Ulterior, în cadrul uneia dintre etapele extinderii, am pierdut acest privilegiu. Ba mai mult, am mai şi adăugat o nouă gaură în termopanul camerei, mai mult decât necesară pentru succesul extinderii.

Dar toate aceste “sacrificii” au fost pe deplin răsplătite în momentele în care se dezlănţuia distracţia în reţea. Partide în multiplayer de Warcraft 2, BroodWar şi, ceva mai târziu, Delta Force, NFS, Age of Empires sau Half-Life şi ulterior Counter-Strike sunt şi acum unele dintre amintirile plăcute ale perioadei respective. Alte amintiri plăcute, le ţin pentru mine 🙂

V-aţi dat până acum seama că sunt un tip nostalgic, aşa că vă daţi seama de sentimente mă încearcă atunci când văd şi acum găurile din rama termopanului de la camera copilăriei şi tinereţii mele, sau bucăţile decablu care încă au mai rămas pe holurile scării sau atârnate pe exteriorul blocului. Unul dintre cablurie care traversează o stradă destul de circulată, încă mai uneşte un geam de la etajul doi al unui bloc 😉 de un geam de la etajul cinci al altui bloc.

Şi dacă tot vorbim de melancolie şi de suspine pentru vremurile tinereţii, trebuie să vă mărturisesc că scriu aceste rânduri din curtea casei de la ţară a bunicilor, de la umbra deasă a unui coştei, sub adierea blândă a unui vânt răcoros, acompaniat de cântecul relaxant al păsărilor, dar şi de cel enervant al unui cocoş care ţine cu orice preţ să arate cine este şeful. Probabil că voi pune articolul sus după eforturi îndelungate, datorită lipsei de semnal (indiferet de operator, pentru cârcotaşi), sau când ajung acasă în Braşov, dar important este că l-am scris într-un mediu care mi-a aplificat senzaţia de nostalgie.