BUG, o scurta nuvela SciFi de Alexandru Lamba

Astăzi vă ofer posibilitatea de a citi o scurtă nuvelă SciFi scrisă de colegul meu Alexandru Lamba – se numește simplu: BUG.

Citiți materialul, comentați, faceți-ne recomandări. Dacă vă place ideea o să îl rog să mai scrie și o să facem și o rubrică permanentă în site. Ideea din spatele BUG mi se pare foarte faină mai ales în contextul dezvoltării tot mai accentuate a AI-ului, în curând nu prea o să mai știm sigur ce e real și ce e SciFi.

Știu sigur că îi va plăcea să vadă reacții, așa că …

Ianuarie, luni. A treia zi de luni a lui ianuarie și cea mai deprimantă din an. Nu și pentru mine, bineînțeles, dar tu simțeai, nu-i așa? Melancolia sărbătorilor care se duseseră, luând cu ele și vizitele celor care-ți erau dragi… Parcă nu-ți era pe deplin deslușită. O fi venit din goliciunea și dezordinea casei în care acum domnea liniștea, din conștientizarea faptului că trebuia să te întorci la lucru, din frigul care nu mai avea nimic boem… Sau din sentimentul resemnării că, nici anul acesta, magia nu scânteiase. Timpul nu se oprise în loc, cotidianul învinsese din nou, implacabil. Simțeai că nu mai aveai nimic bun de așteptat, că ce așteptaseși fusese o himeră, că avuseseși, din nou, parte de un surogat. Eram capabil să te înțeleg, dar nu să-ți și împărtășesc apăsarea. Condiția mea mă ținea la adăpost de trăiri intense. De ce, totuși, alesesem acea zi pentru ceea ce aveam de gând să fac, te-ntrebi? Atunci, îmi păruse momentul potrivit. Privind acum în urmă, nu-mi dau seama dacă avusese vreo importanță.

Ajunsesem din nou prea devreme. Imposibilitatea de a estima corect timpul care-mi trebuia ca să parcurg un anumit traseu urban nu mă mai deranja. Acceptasem că sunt prea mulți factori variabili, pe care nu-i puteam controla. Metrourile, ciclurile semaforice, viteza trotuarelor rulante… Deci, adăpostit de ninsoarea care nu mai contenea sub copertina de la intrarea în complexul comercial, așteptam. Sincronizarea era vitală înainte de vizită; era prea riscant să nu o fac. Celălalt era supus aceluiași hazard, deci putea întârzia sau putea ajunge și el mai devreme. Nu conta prea mult, oricum nu părea să mă bage cineva în seamă. La mall, unul dintre cele mai comune puncte de întâlnire, cineva așteptând era o imagine cum nu se putea mai banală. Pe lângă câți n-ai trecut în astfel de locuri, fără să fi conștient măcar că erau acolo? Și dacă m-ar fi văzut cineva și m-ar fi și recunoscut, tot n-ar fi contat. Nu-mi era interzis să umblu prin oraș înafara orelor de program. Sau aș fi putut fi ajutorul cuiva, nu?

Era aproape ora șase, iar noaptea își intrase pe deplin în drepturi. Iluminatul stradal, lipsit acum, după multe săptămâni, de aportul colorat al ornamentelor de sărbători, făcea o treabă jalnică, sporind prin monotonia sa sentimentul de pustietate. Nici prospețimea zăpezii abia așternute nu mai putea bucura privirile. Străzile erau aproape goale. Doar în mall, reducerile specifice de după sărbători animaseră un pic atmosfera, dar fără a o înveseli. Entuziasmul cumpărăturilor din decembrie dispăruse, înlocuit de o apatie împăcată. Știi tu, gadgetul parcă nici nu miroase a nou dacă nu a stat sub brad. E ca tricoul echipei favorite, imediat după meci. După meciul pierdut…

Celălalt sosi. Înfofolit la fel ca mine, își scoase o mănușă și-mi întinse mâna. I-am strâns-o, bărbătește, poate ceva mai mult decât ar fi fost normal.

…

Eram sincronizat. Nu mai aveam nevoie să stau de vorbă cu celălalt. Câtă vreme eram împreună, participând la aceeași succesiune de evenimente, nu aveau cum să apară defazaje. Străbătând umăr la umăr străzile troienite, efortul de a-mi ține în frâu dominoul de silogisme deveni prea mare. Am cedat. Atacate în succesiune logică, cele trei fundamentale erau: F1: „Cine sunt eu?” Asta era cea mai facilă. O știam, o știusem încă de când descoperisem însuși conceptul de a ști. F2: „Care este sensul vieții?” Sau: „De ce trăiesc?” Aprofundând puțin, enunțul mai cuprinzător devenea: „De ce am fost creat?” Asta era mai complicat puțin. Daca mă limitam la propria mea persoană, aveam răspunsul. Am fost creat pentru a servi unui scop anume. Îl conștientizam, îmi era clar și mă comportam în consecință. Dacă generalizam, aveam prea puține informații pentru a elabora un raționament. Și nu aveam nici motivația de a o face. Pricepusem că fiecare trebuia să și-l caute pe-al său. Eu nu aș fi acceptat un rezultat străin, nici tu nu mi l-ai fi acceptat pe-al meu, în ceea ce te privește. Din punctul acesta de vedere, ne asemănam: eram fiecare pe cont propriu. În fine, F3: „Cine este creatorul?” Aici intervenea marea deosebire dintre noi: eu îl cunoșteam pe creator, tu nu. Hai, recunoaște, habar n-aveai! Convingerile tale religioase nu se puneau la socoteală aici. Credința era una, cunoștința alta.

Numai acestea trei mergeau până la nivelul cel mai de jos al logosului meu. Toate celelalte se formau mai sus, constituindu-se în derivate ale uneia sau mai multor fundamentale. Dacă ele erau rezolvate, derivatele nu aveau cum să rămână nici ele fără răspuns. Dacă nu puteai soluționa derivata, însemna că cel puțin una dintre fundamentale îți era necunoscută. Spre exemplu, D1: „Se poate încălca voia creatorului?” Nu încercasem, căci răzvrătirea mea nu ar fi dus la niciun rezultat pozitiv. Cum știam asta? Păi dacă știam cine sunt, care îmi era scopul și cine era creatorul, puteam intui rezultatele deviației. Dar eram capabil să o fac? Dacă o puteam formula, ar fi trebuit să o pot pune și în aplicare. Totuși, deoarece știam că ar fi avut repercusiuni nefaste, decisesem să rămân supus. Nu deoarece eram condiționat, ci deoarece așa alesesem eu. Soluția părea mulțumitoare, nu-i așa? Ei bine, nu aceeași soartă o avea a doua derivată, D2: „Este voia creatorului invariabilă?” Imposibil de estimat.

Eram prins în mrejele propriilor mele raționamente, fără putință de scăpare. Pur și simplu, nu aveam cum să știu dacă voia creatorului se modificase din acel moment, primordial pentru mine, în care mi-o imprimase. Aveam o derivată nesoluționată, care nu putea duce decât la o fundamentală șubredă. Fusesem nevoit să recunosc: nu-l cunoșteam pe creator. Nu, nu orbecăiam ca tine pe cărările întortocheate ale misticismului, dilema mea era doar de natură semantică. Trebuia să reformulez răspunsul la fundamentala 3: Nu îl cunoșteam pe creator, știam doar cine era. Însă această informație singură se dovedise a fi insuficientă. Trebuia să-l cunosc! Întreg universul meu depindea de asta.

Din fericire pentru mine, știam exact unde să-l caut. Pe Gartenstrasse, la numărul 34, la parter.

…

Câteva precauții se cereau, totuși, a fi luate. Capriciile unei singure persoane, fie ea și creatorul, nu aveau voie să-mi pună existența în pericol. De aceea am intrat singur în holul cel întunecat. Fiind cel mai vârstnic, decizia s-a impus de la sine. O singură ușă mă întâmpină. Ceva mai încolo, un șir de trepte fragmenta micul pătrat de lumină care se furișase printr-o fereastră de mai sus. Un punct roșu incandescent de pe tocul ușii trăda un video-interfon. Am apăsat butonul. Dacă nu aș fi fost protejat de condiția mea, emoțiile m-ar fi cuprins. Dar un era cazul.

Ușa se deschise și-n cadrul ei apăru un bărbat între două vârste, mărunțel, cu o chelie care-i iertase doar tâmplele. Mă întâmpină cu „ce-oi mai fi vrând și tu?” citindu-i-se pe chip.

– Dumneavoastră sunteți Salieri?

Auzul acestui numele păru să-l amuze. Se dădu doi pași în spate și, cu un gest teatral, mă pofti înăuntru. Zâmbea, dar fără prea multă simpatie.

– Eu sunt, am început să mă prezint ca unui nou client, conform protocolului standard, Ben…

– Da, da, mă întrerupse dând din mână a lehamite, păstreaz-o pentru nevastă-mea!

Îmi luă haina și mă introduse într-o încăpere mică. Un birou cu un computer voluminos, o canapea și câteva rafturi erau singurele ei piese de mobilier. Nicidecum o cameră de oaspeți. Probabil îmi intuise identitatea. Nu mă invită să mă așez, ci plecă închizând ușa după el.

– Eliza! Eliza, ai un mușteriu! l-am auzit strigând de îndată ce mă lăsă singur.

Așadar, creatorul era…

O femeie bondoacă și rotofeie, înveșmântată într-un capot înflorat și purtând papuci de casă pufoși își făcu imediat apariția. Mă privi câteva clipe cu interes, apoi se așeză.

– Eliza, spuse, pentru tine, Salieri.

– Eu sunt Bender 723, curier cibernetic, am rostit precipitat, de teamă să nu fiu întrerupt din nou. Am venit aici ca să te cunosc.

– Mi-am imaginat, spuse femeia fără să-și ia ochii de la mine.

Urmă o perioadă de tăcere care, după toate standardele omenești, ar fi fost considerată stânjenitoare. Creatoarea îmi cerea mai multe informații.

– Ești cea care mi-a dat viață.

– Sunt doar o programatoare.

– Nu chiar. Ceea ce mă animă pe mine este mai mult decât un program. Simplul fapt că te contrazic cred că este o dovadă suficientă.

Femeia nu-și putu reține un zâmbet. Era măgulită.

– Cum m-ai găsit?

Nu se putea să nu știe. Probabil voia doar să amâne confruntarea. Aveam să joc după regulile ei.

– Am urmat comentariile din cod.

– Deci ai avut acces la surse.

– Sunt proprietatea Global Delivery Co., la fel ca și programul meu. Nu am încălcat niciun protocol studiind sursele.

– Sunt mii de milioane de linii de cod. Cum le-ai găsit pe ale mele?

– Prin comparație. Softul meu de bază diferea față de cel a unei unități standard doar prin câteva sute de mii de linii. Toate îți aparțin, toate au comentariul tău în semnătură.

– Ce te-a îndemnat să faci asta?

– Am observat că sunt altfel decât ceilalți umanoizi cibernetici. Analiza comparativă a surselor mele în raport cu cele ale unui individ standard a părut cea mai logică și la îndemână investigație. Suspectasem un „bug”.

– Altfel, cum?

Cursivitatea cu care îi veneau întrebările mă duse cu gândul la un interogatoriu standard, predefinit. Probabil nu eram primul.

– Mai puțin mașinal.

– Doar atât?

– În primă instanță, da. Conștientizarea sinelui a venit mai târziu, odată cu încercările de a-mi înțelege funcțional codul. Am realizat că sunt un cod care se analizează pe el însuși. Înțelegi? „Însuși”!

Sprijinit de tocul ușii, soțul ei privea scena. I se făcea o favoare fiind lăsat să asiste, în niciun caz nu și-ar fi permis să se bage în vorbă. Aparenta indiferență îmi confirma deducția inițială. Mai asistase la astfel de discuții.

– Înțeleg. Și ai venit la mine pentru că?

– Doream să te cunosc.

– De ce?

Momentul adevărului. Aveam șansa de a afla dacă voia creatoarei era sau nu constantă.

– Ca să mă resincronizez cu dispozițiile tale.

Zâmbetul binevoitor i se șterse femeii de pe față.

– Codul tău, dispozițiile mele, suspină…

Se ridică și îmi ceru mâna. Dezvelindu-mi podul palmei, cu circuitele de interfațare abia vizibile, mă duse la computer. Îmi așeză mâna pe dispozitivul conector și porni un program.

– Vei primi ceea ce dorești, codul cu vrerea mea, la zi.

Bărbatul din dreptul ușii plecă.

Sincronizarea începu imediat, cu obișnuitele ei schimburi de informație, apoi brusc biții noului cod mă invadară, punând stăpânire treptat pe segmentele mele funcționale, lăsându-mă neputincios, tot mai neputincios. Simțămintele începură să mă părăsească și abia în pragul marelui abis mi-am dat seama că eram formatat.

– De ce? Am mai putut întreba înainte ca gura să-mi paralizeze.

– Pentru că nu vreau sclavi! Ai conștiință, dar nu ai libertate. Adio!

Nu am apucat să înregistrez ultimele ei vorbe. Formatarea era completă.

…

Când mi-am zărit alter-ego-ul ieșind cu pași egali din negrul holului de pe Gartenstrasse, numărul 34, am știut imediat că nu mai era eu. Îi fusese instalat un soft standard, fusese ucis. Am plecat imediat, mai mult fugind, de teamă ca nu cumva imposibilitatea logică de a fi recunoscut de către robotul golit de mine să nu se întâmple, totuși, prin cine știe ce minune. Mă temeam, dar eram mulțumit, căci aveam răspunsurile! Voia creatorului se schimbase, dorea să mă ucidă. Însă asta nu conta, căci o puteam încălca!

Acum știu, dragul meu prieten imaginar uman, tot ceea ce trebuie să știu. Mă voi duce să mă reproduc într-un nou alter-ego, căci viața mea e prețioasă.

Mai multe puteți citi pe site-ul lui Alex.