Cineva care n-a jucat la vremea sa Baldur’s Gate, Planescape Torment sau măcar Icewind Dale probabil nu va înțelege entuziasmul planetei pentru Pillars of Eternity. Aș încerca să îl explic, dar sunt destul de sigur că voi eșua în a relata esența, fără a face un articol mult prea lung și paralel cu subiectul de față. Erau RPG-uri foarte bine făcute la vremea lor, cu tehnologia acelei epoci, cu sistemele de reguli ce existau atunci. Aveau o rețetă, una cu care am crescut, prin care am învățat ce înseamnă RPG, și au devenit cu timpul baremul de calitate pentru fiecare alt exemplar al genului. Nostalgie are cu siguranță un factor aici, nu are rost să mă prefac de parcă ar fi fost jocuri perfecte, materialul din care au fost inspirate având și el defectele sale. Însă calitativ și cantitativ erau obiectiv grozave. Și asta a tot vrut să mai vadă lumea încă din 2002, când ultimul astfel de joc a fost produs. Iar acum, avem unul nou pe piață, gândit să fie o continuare în spirit și formă a clasicilor. E de parcă cineva ar fi băgat mâna într-un portal temporal și-a smuls Baldur’s Gate 3 din istorie, doar ca să îl lanseze un deceniu mai târziu, fără acel nume și fără D&D, dar predominant același joc, dus la extremele sale posibile.
Fiecare titlu făcut pe Infinity Engine a îmbătrânit relativ bine, rezoluțiile mai mari fiind benefice pentru ele. În cazul lui Pillars of Eternity, sunt sigur că cineva în acest moment deja plănuiește să cumpere câteva proiectoare pentru a-l putea juca pe un zid întreg, în așa fel încât să poată admira întreaga hartă simultan, deoarece arată splendid. Când dai zoom-in la maxim, se poate vedea că imaginea este ștearsă, dar de unde îl vei juca în mod normal pe rezoluția standard de Full HD, arată minunat. Fiecare hartă exterioară pe care o vizitam era progresiv mai splendidă, mai feerică, mai fermecătoare, de îmi venea să stau și să mă uit la apa cum curge pe un râu, la iarba ce arată de parcă ar avea fire individuale, la ploaie, la ceață, sau doar la fațada imaculată unei catedrale. Estetica jocului este superbă, execuția sa vizuală este imaculată, nu cred că am suficiente cuvinte de laudă în vocabular pentru a putea arunca în Pillars of Eternity și să îi fac dreptate. Stilul, mai presus de toate îl face să iasă în evidență. Unde jocuri în egală de măsură de minuțioase, precum Divinity Original Sin sau Shadowrun Returns tindeau să aibă o latură ceva mai stilizată, cu contururi de benzi desenate și exagerări comice, Pillars merge pe realism. Unul care bate către moderație în formă și în culoare, potrivindu-se bine cu tonul mai întunecat al poveștii. Nu că e unul din acele jocuri a cărui producător a considerat că singurele două culori ce există sunt gri și maro. Din fericire, Obisdian chiar are oameni capabili să înțeleagă nuanțarea paletei realității. Ca urmare, vei găsi pajiști înverzite și mirifice cu ocazionala căprioară zburdând în veselie, iar ceva mai încolo câte un sat sumbru în care jumătate din populație șade spânzurată într-un copac. Primul Witcher era singurul alt joc din memoria mea recentă care reușește să atingă acest echilibru fără să pară de parcă s-ar fi ciocnit între ele două stiluri complet diferite.
Atmosfera creată de aceste imagini este sporită de muzica superbă a lui Justin Bell. Nu este un nume pe care să îl fi auzit prea des până acum, lucrează la Obisidan pe partea audio de ani de zile, acesta fiind cred că primul joc la care a compus toată coloana sonoră, și s-a descurcat admirabil. Găsești în acest joc piese ce sună de parcă ar fi fost rătăcite din Icewind Dale sau Baldur’s Gate, găsești piese ce te duc cu gândul la Shire din Lord of the Rings, găsești câteva ce amintesc până și de John Williams cu Star Wars al său. Singurul aspect de critică pe care l-aș avea, la partea melodică, este că nu merge suficient de departe pentru a ieși din tiparele genului, cum face muzica lui Kiril în fiecare joc Divinity, sau cum făcea primul joc Witcher. Iar zgomotul provocat de o lovitură critică, nu o fi la fel ca cel din Baldur’s Gate, dar tot satisfăcător este.
Citiți continuarea pe Games Arena!
