Jocurile despre pirați n-au avut o ultimă jumătate de deceniu prea fericită. Nu cele care încearcă să redea mai mult decât tematica de a fi un pirat. Asta ar fi simplu, pui un petic pe un ochi, un papagal ca să nu îl confunde cineva cu Snake, un cârlig în loc de mână, poate o corabie pe fundal, și dialog ce sună de parcă fiecare personaj a luat foc, dar nu îi deranjează chiar atât de tare. Ca atmosferă, pe cât de mult mi-ar fi displăcut în alte aspecte, Assassin’s Creed 4 Black Flag se descurca de minune. Risen 2 nu prea reușea nici în ruptul capului să facă ceva, de al treilea încă nu m-am atins. Caribbean este pe drum, voi ajunge la el de îndată. Tot ce a rămas, de-a dreptul bun pe partea de piraterie, ar fi Pirates of the Burning Seas, deși nu i-ar fi stricat un accent ceva mai mare pe partea de comerț. Probabil observați că nu prea am băgat în listă jocul de față, Raven’s Cry. Eh, nu este pentru că am uitat despre ce era acest articol, ci pentru că, deși încearcă, jocul nu prea izbutește prea multe.
Motivul e destul de ușor de explicat. Raven’s Cry a fost anunțat pe vremea când eu încă mai speram ca un Athlon 64 să facă față unui an nou de emisiuni ce durau o jumătate de zi de codat. Era înainte de Black Flag, era înainte ca Risen 2 să ne dezamăgească profund. Și era produs de Octane Games. De ar fi să googălați numele, o să vă sară în ochi o siglă ce seamănă foarte mult cu cea a Nitro Studios, creatori a numeroase jocuri ce implicau nave, comerț, și adesea piraterie. O mică problemă aici. Octane nu prea a reușit să îl termine, ca urmare, jocul a tot întârziat și întârziat până ce TopWare Interactive a decis că mai bine lasă pe altcineva să îl termine, Reality Pump. Și astfel ajungem în situația de-a avea un joc ce s-a aflat în dezvoltare câte trei ani la studiouri de producție diferite, ce au încercat fiecare să salveze ce se mai putea din el. Au reușit? Nu, dar tare au încercat.
La nivel tehnic, Raven’s Cry este defect. Nu arată în nici un caz pe cât de bine ar trebui ca să îți forțeze PC-ul să croncăne și să hârhâie de parcă ar fi alergat maratonul, și tot să șchiopăteze între cadre pe detalii mai mari decât cele minime. Nu este optimizat de nici o culoare, dar asta nu ar fi problema sa esențială. Sub nici o formă. Problema sa esențială ar fi lucruri precum fizica ce adesea te face să dai nas în nas cu pereți invizibili chiar și acolo unde nu trebuiau să fie, precum pe o scară pe unde erai menit să poți urca. Știi că erai menit să poți urca, pentru că șeful portului este lângă ea. Probleme de fizică sunt exacerbate de AI-ul jocului, dând naștere unor inamici care în loc să te atace cu sabie și furie, se vor învârti ca niște titireze turbate, într-o încercare disperată de a te omorî prin umor. Ce e drept, era să funcționeze, am picat de pe scaun de câteva ori într-o luptă, fiindcă nu mai puteam sta pe loc de atât de mult râs. Dacă ăsta ar fi fost un Goat Simulator ca Lucius 2, ar fi făcut parte din farmecul său, doar că nu este acel gen de joc. Este unul mai serios, mai cu un țel, o poveste, un rost. Așa că atunci când apar, te fac să strâmbi din nas. Nu că ar fi în dezavantajul tău ca trei pirați bine înarmați care se pregăteau să te omoare din senin să înceapă să facă breakdance. E chiar foarte mult în avantajul tău, pentru că vor fi incapabili să mai facă altceva, până să și stea pe verticală, coliziunea cu spada ta adesea făcându-i să schimbe axa de rotație. Mai sunt și ocazionalii gândăcei care vor provoca prăbușiri până și când jocul afișează ecranul cu sigla producătorului, și câteva ce mai pot pune dificultăți la dezvoltarea poveștii.
Citiți continuarea pe Games Arena
