Acum vreo doi ani de zile, studioul Shiver Games a făcut un joc numit Lucius. Controlai odrasla diavolului și trebuia să asasinezi treptat fiecare membru al familiei tale umane. Părea de parcă ar fi un joc în stil Hitman, dar cu fiul stăpânului întunericului. Numai că nu prea era. Avea premiza unui astfel de joc, și execuția unui joculeț de puzzle ce avea o singură soluție și o singură metodă de a implementa acea soluție. Liniar, direct, fără prea mult respect nici pentru propria sa încercare de a da impresia că puterile tale malefice pot progresa cu timpul. Au reparat asta cu Lucius 2. Jocul cel nou este mai mare, mai deschis, îți dă o varietate de victime ce pot fi eliminate fie cu puteri speciale, fie cu accidente nefericite, fie speriindu-le până ce o iau la fugă, alunecă, și se lovesc cu capul de un fierăstrău, în mod repetat. Conceptual, iarăși, grozav, ca implementare, mult mai bun. Ca execuție, oribil.
Problema esențială a lui Lucius 2: The Prophecy este motorul său, cel de fizică. Funcționează într-un mod atât de anapoda, încât exacerbează orice alte probleme de design ar avea, în unele momente făcându-l chiar nejucabil. Vei fi obligat adesea să iei de la capăt nivele pentru că ai rămas blocat undeva, pentru că un NPC nu știe că o ușă închisă este una închisă, sau pentru că obiecte vitale refuză să apară. Tehnologic, este o îmbunătățire față de primul joc, arată ceva mai bine, însă nu tocmai excesiv de bine, cu siguranță nu pe seama stresului la care supune sistemul, având variații mari în numărul de cadre pe secundă. Pe partea audio, nu este ceva tocmai lăudabil, nici măcar nivelele de volum nu rămân constante, unele zgomote dispar, iar efectele audio și vocile sunt în cel mai bun caz acceptabile. Faptul că anumite erori provoacă repetarea constantă a unor anumite sunete nu ajută în nici un caz. Lucius 2 este genul de joc căruia nu i-ar fi stricat încă o lună sau trei în dezvoltare, sau măcar să îl fi lansat în Early Access.
Povestea jocului începe fix de unde cel anterior s-a terminat. Lucius dă foc casei și este târât de acolo de un polițist, ce acum este naratorul, după ce diavolul în persoană îl informează că meseria sa este din acest moment cea de-a se asigura că Lucius se va descurca în misiunea sa. Ce misiune? Îndeplinirea unei profeții de-a pune în mișcare sfârșitul lumii. Nu o să ajungi la Armagedon aici, e ca un fel de calificare pentru apocalipsă, o întrecere pentru a vedea cine este cel care va avea onoarea să primească pergamentul cu cele șapte sigilii ce va aduce finalul. Acel pergament va fi punctul focal al unui inevitabil al treilea joc Lucius, dacă cel de acum va avea succes. Dacă vă trece cumva prin cap că într-o întrecere ar trebui să fie mai mult de un participant care încearcă să îndeplinească același obiectiv, ați avea dreptate, deoarece Lucius are un frate. Bine, are mai mulți, din câte spune și diavolul, dar numai unul este acum în competiție directă pentru titlul de „cea mai mare jigodie de pe planetă”. Nu este o poveste exagerat de complicată, de bine spusă, sau de serioasă. Jocul în sine tinde să nu o trateze cu prea multă seriozitate, fiind plină de nume precum detectivul MacGuffin (nume folosit pentru a descrie un obiect important pentru poveste dar predominant inutil), iar la un moment Lucius infectează mințile câtorva personaje infantile. Numele lor sunt: Jason Voorhees, Freddy Krueger și alți criminali în serie din filme. Jocul se petrece în anii ’60, așa că are sens.
Citiți continuarea pe Games Arena
