Lords of Xulima este unul din acele jocuri finanțate prin Kickstarter, grație dorinței unui segment din public să revadă un anumit stil de joc și o anumită estetică refăcută într-un context ceva mai contemporan. Este ceva ce unii ar numi „Old School”, un joc așa cum se făcea pe vremuri, vremurile în acest caz fiind pe undeva printre 1993 și 1997, dar cu toate avantajele unui titlu modern, precum grafică nepixelată și control facil. Desigur, o parte consacrată din acest stil este și un nivel de dificultate ce te face să te simți de parcă ai realiza ceva în timp ce joci, nu doar treci prin niște pași prestabiliți cu nici un fel de efort. Dificultatea tinde să fie problematică pentru multe jocuri, deoarece creatorii ocazional decid să o implementeze prin metode nu tocmai plăcute, cum ar fi ca toți inamicii să învine de îndată ce salvezi progresul. Mai rău este atunci când producătorii jocului uită un lucru foarte important, că publicul nu știe cu ce se mănâncă jocul, așa că ar fi bine să le spui asta din timp. Numantian Games omite să facă asta în câteva momente destul de critice.
Despre asta, mai târziu. Să încep cu ceva categoric bun. Arată superb. Dacă vă place stilul grafic al jocurilor precum Blood Omen, Temple of Elemental Evil, Divine Divinity, poate și niște Revenant, veți adora Lords of Xulima. Chiar dacă tinde să sacadeze pe hărțile mari în mod inexplicabil la cât de 2D este, și adesea este greu să îți dai seama pe unde poți merge și pe unde nu, de parcă ar fi fost programat într-o altă perspectivă decât cea în care a fost desenat, ca Dink Smallwood, este o minunăție artistică. În totalitate nepixelat, detaliat și voi colorat. Unele elemente, câteva clădiri, poate că sunt cam șterse, sau arată de parcă ar fi fost mărite de la o rezoluție inferioară, dar e ceva ce nu vei întâlni des și nu strică minunea vizuală ce apare atunci când se lasă noaptea. E ceva la modul în care se propagă lumina, la culoarea sa, de face mediile atât de frumoase când se lasă seara. Poate pentru că îmi amintește de Nosgoth în zilele sale bidimensionale. Creează atmosferă, iar partea audio ajută, muzica find adesea numai bună, efectele sonore adăugând ciripiturile și bâzâitul necesare, iar vocile… pe alocuri fiind în regulă. Nu e de parcă ar fi multe. Oricum, mai că îți vine să te plimbi la pas peste tot prin lume, prin deșert prin păduri și nordul înghețat și mlaștini și catacombe și vulcani. Ah, că veni vorba, să te plimbi la pas obligatoriu prin locuri noi, ca să nu dai nas în nas cu inamici după colțuri, aleargă doar în locuri cunoscute. Vizual, când vine vorba de mediul înconjurător, este printre cele mai plăcute jocuri 2D de anul acesta. La personaje și în lupte, poate nu la fel de mult, dar nu e groaznic nici acolo.
Lords of Xulima este separat în două faze principale, cea de explorare și cea de luptă, ca un joc Final Fantasy, sau mai mult ca cele făcute cu acel creator de RPG-uri, având bătălii din aceeași perspectivă. Explorarea este aspectul la care cu adevărat strălucește. Privind grupul din cer, vei cutreiera hartă după hartă, într-o progresie liniară, dar în cadrul căreia ai libertate de mișunare. Pe măsură ce mergi, consumi mâncare, așa că trebuie să cauți hrană, să o cumperi, să o iei de la inamici morți, sau să rămâi fără hrană și să vezi cum oamenii tăi fac ciuciu în luptă din cauza foamei. Ai secrete de găsit, ai pasaje ascunse de navigat, se simte pe alocuri ca una din hărțile alea de Heroes în care cineva a ascuns un artefact într-o pădure, deși pădurea pare a fi complet impasabilă.
Citiți continuarea pe Games Arena
