Un joc despre supranatural rustic american făcut de niște astronauți polonezi. Nu astronauți veritabili, dar așa își spun ei. Primul proiect al studioului The Astronauts este The Vanishing of Ethan Carter. O mână de oameni ce-au lucrat la FPS-uri super-violente (în sensul amuzant), au făcut un joc în care nu poți să te lupți cu nimic. Ah, sigur, tot amăgesc oamenii în patch-uri că ar fi o pușcă cu lunetă prin lac, și că i-au mutat locul după ce a primit un nerf, dar este în totalitate un joc de puzzle și explorare. Predominant explorare. Deși, explorarea ar presupune ca la un moment să și găsești ceva, așa că poate că i s-ar potrivi oarecum acea descriere de simulator de mers ce-a devenit popular de pe vremea lui Dear Esther. Însă nu vreau să încapă vreun fel de confuzie aici, The Vanishing of Ethan Carter nu este Dear Esther. Chiar este un joc, chiar are gameplay, are un obiectiv, are provocări, pe care, regretabil, le pot număra pe degete.
Până acolo, v-am spus cât de bine arată jocul? Aruncați o privire la emisiunea Demo ce i-a fost dedicată și luați în considerare faptul că de la compresia video se pierde cam 30% din detaliu, sau pe imaginile alăturate, unde compresia jpeg taie ceva mai puține procente. Imaginile probabil ar fi soluția indicată. Metoda de fotografiere a locațiilor din lume reală, iar apoi transformarea acelor fotografii în texturi de o rezoluție bună, a dat acestui joc un detaliu grafic superb, cu un consum de resurse foarte mic, comparativ cu jocuri ce ar fi folosit efecte felurite de umbrire sau mega-texturi pentru a obține un rezultat final. Aproape fiecare locație din joc arată superb. Sigur, dacă stai cu nasul în textură, se vor vedea anumite neajunsuri, rezoluția nefiind chiar atât de mare încât să nu se observe compresia imaginilor, dar dacă nu ești un obsedat și chiar te uiți la scenă așa cum a fost menită să fie văzută, de la o distanță relativă a obiectivului camerei față de sol, este aproape foto-realistic. Spun „aproape”, deoarece se pot observa anumite neajunsuri. Unul vine tocmai de la metoda folosită pentru a captura aceste texturi minunate.
Ca să se poată vedea clar toate acele pietre, au trebuit să fie iluminate, iar acea iluminare a fost păstrată în joc. Au pus peste ele o mică umbrire, dar unele tot se vor vedea de parcă cineva ar fi umblat la setarea de luminozitate a unei poze cu foarte multă lumină. Și când spun „mică”, adică mică de tot. Acesta nu este un joc ce se străduiește prea mult pe partea de iluminare. Totul este static la acest capitol, cu o mică excepție într-o mină. Atât timp cât umbre și lumini diferite nu se preling pe texturi, efectul de realism este grozav, așa că tot jocul pare înghețat în timp. Iar jocul are un skybox care se vede bine de la distanță, dar nu te uita direct în sus. Se văd poligoanele dacă ești un obsedat de grafică și le cauți.
Citiți continuarea pe Games Arena
