Eram într-o luptă dificilă, cred că trecuseră o jumătate de oră de când a început. Spre final, trei inamici rămași, amețiți, cu siguranță urma să câștig. Îndrept arcul lui Roderick înspre magul cel mare și malefic, care runda viitoare își revenea și putea să îmi facă lucruri rele. Inspir. Apăs pe buton. Săgeta zboară. Impact! O explozie de pene! Și surprinzător de puțină experiență survolând pe lângă personaje. Găina naibii. După ce că intraserăm în acea luptă pentru că am refuzat să omor găina aia blestemată, a mai și petrecut toată lupta alergând ca o găină pe toată harta, sărind în fața săgeților, călcând în bălțile de otravă, în peticele de foc făcute de Scarlett, în atacul circular al Madorei. Era peste tot. Și nu conta dacă murea, nu eram penalizat, eram deja răsplătit pentru decizia inițială, dar tot vroiam să o țin în viață din principiu, așa că lupta aia a durat mai bine de o oră, reluând-o de fiecare dată, până când totul a ieșit perfect.
Luând asta în considerare, pot să înțeleg cum se face că în 57 de ore, răspândite prin două săptămâni, nu am reușit să termin Divinity Original Sin. Tare, tare aș fi vrut să îl termin până la recenzie, dar nu aveam cum. Aș fi avut nevoie de minim 70 de ore, și asta dacă m-aș fi grăbit. Dar nu vă temeți, în 57 de ore, plus încă 11 dinainte de lansare, am înțeles bine despre ce este vorba în joc, acesta fiind motivul pentru care nu m-am grăbit. Nu este un joc prin care să treci în fugă, la care să spicuiești prin text, să sari de la o misiune la alta și să termini o zonă în numai câteva ore. Nu doar că nu este recomandabil, pentru că nu o să înțelegi mai nimic și nu vei vedea ce are mai frumos de oferit, dar nici nu poți. Zonele poate că vor părea micuțe, restrânse, comparativ cu ceva ca vastitatea lui Skyrim, dar au o densitate de conținut superbă. Nu irosește spațiu. Pe cât de 2D ar fi, hărțile sunt stratificate și întortocheate de zici că-s scoase dintr-un joc Gothic. Am făcut comparația cu Skyrim pentru că până la Divinity Original Sin, era al doilea cel mai jucat titlu pe care îl aveam pe Steam, la vreo 300 de ore în spatele lui Team Fortress 2. Mă apropiam de 50 de ore, în cei trei ani de când s-a ivit și l-am terminat bine mersi, toată povestea, multe ghilde, multe misiuni secundare, multe aventuri de simțeam că devenea repetitiv și neinteresant dacă nu mă străduiam să fac doar tâmpenii. La Original Sin n-am avut cum, și tare aș fi vrut să scot dintr-un joben un alt joc, recenzia gata făcută, ca să îl pun pe site, și să îi mai dau încă o săptămână, pentru că nu înceta să fie amuzant. Defecte se vedeau, neajunsuri, elemente de design ce poate că nu au fost gândite până la capăt, dar perpetuu găsea moduri noi prin care să îmi capteze atenția.
Aveam o pereche de chiloți vorbitori. La început credeam că e vreo eroare, de unul din personajele mele suna ocazional ca un fel de individ din înalta societate, dar nu vorbea el. Vorbeau izmenele sale fermecate. Acesta este un joc la care găurile de iepuri, prin care poți scotoci pentru comori, au căsuțe poștale, sunt roșii. Oameni de zăpadă păzesc criminali periculoși într-un ținut înghețat. Vârco-oile pândesc prin păduri, crabi și căprioare apar din neant în jurul tău și o iau la fugă spre un portal, și un cârd de impi se țin după tine de parcă ar fi niște cățeluși, iar tu porți un colier de fripturi. Este bizar, spontan, nu stă să se explice, și te ademenește să cauți mai adânc, să vezi ce gogomănie ai mai putea întâlni. Poate un iepure care se crede dragon, poate un individ care a crezut niște statui când i-au spus că poate respira sub apă… sau mai bine zis, racul care a întâlnit acel individ căruia niște statui i-au spus că poate respira sub apă, și care sa înecat. Poți vorbi cu animale dacă iei o abilitate numită Pet Pal, ceva ce, obligatoriu, măcar unul din personaje ar trebui să aibă, deoarece face totul cu atât mai bizar. Dai de un taur care îți poate ghici viitorul, sau de scoici care îți promit comori dacă le arunci în apă, dar pe care le poți arunca într-un ceaun.
Citiți continuarea pe Games Arena
