Poate fi un joc, în totalitate, cărat în spate de o singură componentă a sa? Oni, spre exemplu, nu are cine știe ce poveste, nu are cine știe ce level design, grafică sau orice altceva, dar are un sistem de luptă excelent. Iar asta îl face în cea mai mare parte superb. Iron Man, unul din ele, este la pământ cu mai totul în afară de sistemul de distribuție a energiei, care este grozav, dar nu poate ajuta un joc oribil. Așa că în unele cazuri da, iar în altele nu. Depinde de componentă, depinde exact de statutul celorlalte părți. Așa că ar putea un joc să fie cărat în totalitate de stilul său, predominant grafic? Ceva ca Journey, poate, dar Betrayer? Da, dacă ar fi cu vreo șase ore mai scurt.
Să începem cu stilul. Ca standard, este de un alb-negru-roșu inspirat de Sin City ce chiar însuflețește mediul, conferindu-i o atmosferă neliniștitoare. Copacii ce unduiesc în vânt, valurile de iarbă, luminile care se preling printre copaci, cu o tentă amenințătoare, venind dintr-un cer negru, și creaturile care tot vor să te omoare, lucind roșii în zare. Are fără îndoială un stil superb, pe care cei de la Blackpowder Games au știut cum să îl folosească pentru efect maxim. Dacă vrei să nu joci în acest mod, lipsit de varietatea de culori cu care suntem obișnuiți de zeci de ani în mass-media, ai opțiunea de a colora imaginea pe cât de mult vrei, cu o excepție. Betrayer vine cu o dualitate a lumii, prin intermediul unui clopot poți face noapte să vină peste ținut, iar acolo totul mereu va fi alb-negru-roșu. Nu poți schimba asta, poți face doar imaginea ceva mai deschisă la nuanță. Personal am preferat să o las așa cum este. Noapte vei observa cele mai frumoase contraste, cele mai înspăimântătoare combinații de lumină și umbră, dar, regretabil, noaptea nu va bate vântul. Decât atunci când cureți zona de corupție. Nu că e mai pitorească lumea fără corupție, tot rămâne întunecată și alb-negru-roșie.
Adăugând la acel sentiment apăsător care îți spune că poate că n-ar trebui să fii aici și componenta auditivă a jocului, senzațiile se amplifică. Nu doar că are ocazionalul ton înfiorător sau vântul sună ca vânt, iar urletele unui zombie-spaniol sună cum îmi imaginez că ar suna un zombie-spaniol, dar acest joc se folosește de sunetul său ca o parte din explorarea lumii. Este un țiuit, al naibii de asemănător cu cel pe care îl aud constant în urechi, cred că îl auziți și voi în acest moment dacă vă concentrați. După o vreme vă obișnuiți să îl ignorați. Acel țiuit este folosit pentru a indica prezența unor lucruri precum cufere ascunse, ocazional goale sau unele indicii. Apoi, poți asculta vântul, iar în el vei auzi șoapte, sau zgomote anormale. Iar fiecare lucru care generează acea șoaptă are propriul său sunet. Dacă sună mai mult ca un urlet gutural, ar putea fi un stâlp corupt. Dacă sună ca un șușotit mai domol, ar putea fi victima unei crime chemându-te la locul morții sale. În cazul în care nu activez indicatorul vizual, care îți arată unde trebuie să mergi de fiecare dată când asculți acel sunet, chiar va trebui să te orientezi după sunet. După direcția sa, după intensitatea sa și după complexitate, deoarece capătă mai multe nuanțe pe măsură ce te apropii. Este o senzație grozavă când o faci primele trei, patru ori. Faptul că ajungi să repeți această acțiune de încă vreo douăzeci, până la punctul la care activezi indicatorul vizual doar pentru că știi ce urmează, știi ce trebuie făcut și vrei doar ca să termini cu totul pe cât mai repede cu putință, în speranța că totul duce la ceva interesant, este doar un semn că au cam irosit potențialul acestei componente.
Cu siguranță am mai spus asta la câteva alte jocuri, dar asta este, nu pot să îi spun altfel. Jocul are un stil aparte, grozav, și nu face mai nimic cu el dincolo de asta. Începi aventura ta prin necunoscut naufragiat pe un mal necunoscut, cu o epavă în zare, și cu o altă navă plecând în distanță. Nu știi cine ești, nu știi de ce te afli acolo, și cam așa rămâne pentru tot jocul. Cu un nume ca Betrayer, mă așteptam la un „twist”, cum ar spune englezul. Acel moment de Bioshock, la care se dezvăluie că tu ai cotropit tot continentul și încercai să evadezi când cealaltă navă ți-a scufundat corabia și te-a lăsat să putrezești în iadul pe care l-ai creat. Jocul nu face nimic de genul. Pe de o parte, aș putea să îl laud pentru asta, deoarece a reușit să îmi învingă așteptările, să fie imprevizibil. Pe de alta, ceea ce face cu adevărat este lipsit de sens și noimă.
Citiți review-ul complet pe Games Arena
