Alien Isolation. Uite un nume bine ales pentru un joc. Îți spune cam tot ce vrei să știi despre subiect, despre ton, despre direcția în care Creative Assembly se îndreaptă cu această nouă adaptare a francizei. Alien și izolare. Un alien, și nu orice alien, primul alien. Cel inteligent, rezistent, tenace, ce-a omorât întregul echipaj al navei Nostromo, ce-a fost singurul monstru necesar pentru a te băga în sperieți vreo oră. Acel alien. Ești singur undeva în spațiu cu acel alien. Subliniez această distincție, fiindcă e aproape de parcă xenomorphii ar merge după aceeași lege ca Ninja, legea conservării Ninjutsu-ului. Dacă sunt mulți, pot fi omorâți fără probleme, ca în Aliens. Dacă este unul singur, mult noroc, ai șanse mari să fii mâncat. Asta este esența la care poate fi redus Alien Isolation. Fundamental un joc de groază din perspectiva first person. Nu i-au spus un shooter, ci mai mult o ramură de măslin de la Sega pentru toți cei care se așteptau ca Aliens Colonial Marines să nu fie o minciună. Au mers până la punctul la care marea dezvăluire a jocului n-a fost printr-un trailer la E3 sau o secvență de gameplay fals comentată de un mincinos. A fost o secvență jucabilă, de pe undeva de pe la mijlocul jocului, iar reacția a fost foarte pozitivă. Și de ce nu ar fi? Nu e de parcă sunt multe jocuri Alien care să încerce să recreeze stilul primului film, cel care era predominant despre teamă, nu când Aliens oferă o abordare mult mai accesibilă pentru adaptări. E tot una bună, atunci când este folosită corect, ca la primele jocuri AvP, dar de mult așteptăm ceva mai în ton cu Alien Isolation. Ca un Amnesia cu un xenomorph.
Creative Assembly au încercat nu doar să redea tonul filmului regizat de Ridley Scott, ci fiecare alt lucru cu putință. Merge pe o abordare mai restrânsă a SF-ului. Una în care lumea folosește ecrane cu tuburi catodice ce poate că nu se văd prea bine, în care tastaturile sunt mari și seamănă mult cu un PC din anii ’70, și în care majoritatea sistemelor sau a mecanismelor sunt acționate manual, prin apăsarea de manete destul de mari. Nu tu Pulse Rifle, nici urmă de Drop Ship, fără Smart Gun, doar bătrânul Motion Tracker. Asta ar fi cea mai tehnologic avansată ustensilă pe care o ai la îndemână, sau mai bine zis, în mână, fiindcă trebuie să îl ții în mână. Trebuie să te uiți la el, pentru a vedea unde se mișcă acel blipăit, nu îl ai lipit pe interfață, nici măcar nu ai o interfață. Iar când te uiți la el asta, nu prea te poți uita la ce este în fața ta. Astfel, nu e tocmai o unealtă imbatabilă la detectarea acestui singur xenomorph ce cotrobăie printr-o stație spațială aflată în paragină.
Stația se numește Sevastopol, va arăta foarte mult ca interiorul navei Nostromo, și o vei vizita în rolul tinerei Amanda Ripley, fiica lui Ellen Ripley. Creative Assembly nu ține foarte mult să respecte canonul stabilit de Aliens și filmele ce-au urmat, dar nici nu le prea încalcă. Tot ce știm despre Amanda este că a murit de bătrânețe pe la 60 de ani, asta dacă individul de la Weyland-Yutani nu mințea. Așa că ce se întâmplă în Alien Isolation nu este în nici un caz mai împotriva canonului decât Hicks fiind viu după Aliens. Pe la 15 ani după evenimentele din Alien, Amanda, în continuare bântuită de dispariția mamei sale, devine inginer la Weyland-Yutani, de unde primește și informația că a fost găsită cutia neagră a navei Nostromo. Oricine știe corporația semi-malefică și-ar da seama că sunt șanse mari să fie o capcană, însă după atâta timp, Amanda chiar vrea să știe ce s-a întâmplat cu Ellen. Așa că se îmbarcă, alături de alți indivizi, într-o călătorie către stația spațială nu tocmai nouă, numită Sevastopol. Aici devine separată de grup, tocmai când lucrurile încep să meargă rău.
Citiți continuarea pe Games Arena
