Review Broken Sword 5: The Serpent’s Curse

Broken Sword mi s-a părut un concept fascinant. Înconjurat de aventuri complet fanteziste, despre un spălător de podele în spațiu și un pseudo-pirat nătâng, uite un joc plasat într-o lume pe cât de verosimilă se poate, ce făcea referințe constante la locații reale, personaje și evenimente istorice foarte interesante, despre care poate că ai fi auzit doar trecător și le-ai fi dat uitării. Iar în același timp, nu era o lume reală, ci una în care exista Sabia lui Baphomet, în care un avocat descoperiseră cumva secretul condensării spațiului în buzunarele sale, iar asasinii și templierii se luptau la fiecare colț pentru dominare mondială. Ceva tot îmi spune că Assassin’s Creed n-ar exista în acest moment fără Broken Sword. Acum, acest concept nu mai este la fel de rar, dar tot îmi pare bine să revăd unul din primele jocuri cu adevărat educative pe care le-am întâlnit vreodată. Și nu educativ în sensul acela oprimat și conformist, ci în sensul de a te învăța ceva interesant despre istorie, ceva cu care îți poți ului prietenii la petreceri.

Broken Sword 5: The Serpent’s Curse și-a încheiat cu succes campania de Kickstarter în vara anului trecut, iar înainte de finele acestui an bătrân a sosit în mâinile nerăbdătoare ale fanilor prima parte din joc. Cam jumătate din el, atât cantitativ cât și tematic. Este o împărțire care pe de o parte merge bine, fiindcă secționarea este făcută exact atunci când jocul trece la faza următoare, când povestea merge pe tenta sa mai conspirativă. Pe de alta, secționarea înseamnă că este mai scurt și nu îți dă același sentiment de grandoare pe care îl aveau jocurile precedente. Cantitativ, numărul de zone nu este tocmai gigantic. Patru locații din Paris sunt incluse, cu o mână de scene, două din Londra, și următorul pas îi va plimba pe eroi cel puțin prin Catalonia. Am impresia că vor fi mai multe locații în episodul viitor. Nu de alta, dar până și primul te plimba prin Siria, Irlanda, Scoția și Spania. Chiar dacă pare mai limitat, multe locații fiind repetate, iar gradul lor de explorare fiind ceva mai redus, nu simt de parcă ar fi prea sărac, dar se putea mai bine. Puteam, spre exemplu, să pot să mă plimb mai mult prin apartamentul lui Nico, redat acum în același 2D ca pe vremuri. Sau poate să revăd câte o locație izolată din jocurile anterioare, așa de dragul nostalgiei.

Teama principală pe care o aveam, când au anunțat jocul, era că stilul grafic va avea de suferit ca urmare a tranziției personajelor către 3D. Nu că asta nu s-ar fi întâmplat în ultimele două jocuri, atunci n-am avut probleme cu schimbarea, numai că atunci totul era 3D. Acum, părea de parcă personajele ar fi cam la fel de bine integrate în mediu ca Roger Rabbit în propriul său film, dar invers. În mare parte, îmi era frică de pomană. Fundalurile arată în continuare grozav, sunt detaliate, sunt colorate și poți vedea prin decor câte un monument celebru din Paris, sau un porc gonflabil zburând prin Londra. Dar personajele tot n-au ieșit bine. Când stau pe loc, da poți să zici că sunt bidimensionale ca pe vremuri, că sunt o parte din decor. Când se mișcă, iluzia se cam rupe. Animațiile lor ar fi funcționale, dar nu e tocmai în același sistem solar ca fluiditatea jocurilor 2D. Nu pun la socoteală adițiile lui Director’s Cut al primului joc, nici alea nu arătau prea bine. Mersul este stângaci, acțiunile sunt stângace, buzele nu se mișcă tocmai așa cum trebuie, nu prea are naturalețe, farmec.

Citiți continuarea pe Games Arena