În întârziere cu câteva săptămâni, eh, hai o lună, față de mai toată lumea, am apucat să scriu și eu în fine această recenzie pentru Assassin’s Creed 4 Black Flag. Jumătate din ea. Cea dedicată campaniei de singleplayer. Am decis să amân partea de multiplayer pentru începutul anului viitor, deoarece este în esență un joc total diferit și separat. Cât de separat? Ubisoft te pune să plătești pentru conținut ce era deja în singleplayer, și în esență are un item mall. Mai multe despre asta după anul nou.
Mai întâi, povestea lui Edward Kenway, străbunul lui Connor Kenway din AC3 și (stră-stră-stră-stră-stră-stră)x5 bunicul lui Desmond Miles, care la finalul jocului anterior a pățit lucruri. Nu vă stric surpriza dacă nu l-ați jucat încă. Important este că Desmond nu mai face parte din poveste, decât ocazional. Cea mai mare parte din timp o vei petrece în rolul lui Edward, în rolul secundar fiind un anonim de la Abstergo, controlat din perspectiva first person, ce nu vorbește, și atunci când cineva îi cere să își spioneze colegii, o face fără nici un fel de ezitare. De parcă ar fi extrem de plictisit cu locul său de muncă, încă din prima zi, și cineva i-ar fi șoptit un Would you kindly în ureche. Se concentrează predominant pe partea cu pirații, ceva foarte bun, fiindcă este partea superioară. Deși, poate că nu este tocmai pe cât de superioară speram.
Tot ce a spus Ubisoft, și-au arătat înainte de lansare, mă făcea să cred că AC 4 va fi un pirate sim, sau un arcade ce se apropie foarte mult de unul. Și da, chiar asta este. Ca atmosferă este fără nici o îndoială cel mai bun joc despre pirați pe care l-am văzut vreodată. Într-o seară rece de iarnă, cu un fulg de zăpadă răzleț așternându-se pe asfalt, ce loc mai bun decât să fii decât în Caraibe? Un Caraibe însorit, cald, cu mări azurii, strălucitoare și un cer cristalin, care aș jura că sunt picturi. Peisaje minunate în ulei, scăldate în lumina apusului, cu ceață la orizont și o insulă abia vizibilă dincolo de ea. Doar două lucruri te acompaniază în această călătorie. Sunetul vântului domol, adiind în pânze, și cântecul echipajului răsunând în tăcere. Acest gen de momente mă fac să mă bucur că am cumpărat Assassin’s Creed 4 Black Flag. E unul din motivele pentru care ador să rejoc Gothic sau Risen. Atmosfera, acel sentiment minunat de integrare în mediu, de parcă jocul ar întinde o mână prin monitor și m-ar ademeni în lumea sa. Nu te înșfacă și te sugrumă până-ți bagă pe gât atmosfera. Te seduce. Mă bucur că face asta. Tare mă bucur că echipa care a lucrat la designul vizual și auditiv știe atât de bine ceea ce trebuie să facă. Fiindcă restul jocului se chinuie prea mult să mă scoată din acea atmosferă splendidă.
Ca să închei capitolul grafic, chiar și pe un detaliu mediu, arată impecabil. Nu-l mai împing la maxim, nu pentru că n-ar putea PC-ul meu. Teoretic, poate, practic motorul grafic pare să îmi omoare sursa dacă încerc să activez anumite setări. Partea amuzantă este că nu mi se întâmplă doar mie, și nu este singurul Assassin’s Creed care să facă asta. O critică ce-aș avea ar fi la partea de umbre pe timp de ziuă. În anumite situații, pare de parcă lemnul n-ar avea umbre de nici un fel, iar toate clădirile par făcute fără pixel shader, doar textura crudă. Asta dispare în alte momente ale zilei, și când intri într-o secvență cinematică, ce de obicei folosește propria sa iluminare. Și ca să închei partea auditivă, vocile sunt la același nivel ca jocurile anterioare, iar muzica este pe de o parte bună, iar pe de alta parcă aș vrea să dispară mai rapid, ca să pot să aud melodiile cântate de personaje. Clasice ale vremii, care vor fi cunoscute tuturor fanilor epocii piraților. Le auzi atât pe nava ta, cât și în taverne, iar atmosfera pe care o creează, ca în spatele tavernei din Nassau, după apusul soarelui, cum te uiți în zare, lângă cimitir, cu greieri și melodiile ce se-aud în distanță, n-are egal… mai că aș vrea să găsesc un mod prin care doar stând acolo să pot progresa în poveste.
Citiţi materialul complet pe Games Arena
