Dacă vrei vreodată să te minunezi de faptul că încă mai suntem pe aici, joacă Europa Universalis. Și când spun „noi” adică țărișoarele noastre minuscule din acest colț al lumii, neînsemnate, ce se plimbă în bătaia vântului, fără nici un fel de voință proprie. Europa Universalis 4 mi-a permis să retrăiesc această experiență în care știi că nu ai cum să câștigi. Jocul este aranjat, n-ai cum să scapi, ești la mâna marilor puteri, o firmitură care nici măcar nu este văzută cu maliție, cu un râs malefic și un frecat de mâini machiavelic. Ci ca un rest a cărui soartă este determinată după discuții de genul: ”Și cu ăștia ce facem? Care ăștia? Nu știu, bagă-i cu restul.”, atunci când marile imperii redesenează hărțile. Devine aproape ca un Rouge-like, un joc în care intri știind că este inevitabil să pierzi, și tot ce faci este să vezi cât de mult reziști, fie evitând privirea lui Crom, fie încercând să fii precum apa, curgând acolo unde te duce râul. Go with the flow, cum ar spune englezul. Doar că aici, „the flow” presupune ca pământul să fie cotropit de orice invadator trece pe acolo și să îți schimb alianțele cât ai zice pește, fiindcă nu ai de ales. Nu e o formă de trădare atunci când îți sunt impuse fără drept de apel. Și la naiba, foștii aliați m-au vândut și-au pus ochii pe regiunile mele, așa că la naiba cu ei, „I for one welcome our new overlords”, după cum ar spune Kent Brockman.
În multe aspecte, se aseamănă cu ceea ce m-a obișnuit Europa Universalis 3, pentru că este o continuare, un joc foarte complex de strategie planetară, cu multe straturi, ce te plimbă din anul 1444 până prin… eh, destul cât să nu reziști până la final. Dar are și ceva diferențe. Poți controla relativ fiecare națiune din lume de la acea vreme, inclusiv pe cele din vestul îndepărtat, dinainte ca regiunea să fie colonizată de europeni. Experiența de joc cu ei nu este tocmai satisfăcătoare, sunt jucabili, dar nu în aceeași măsură în care sunt celelalte națiuni și imperii ale lumii. Nu o să fii invadat prea curând de Cherokee furioși, nici când începi să colonizezi, ei erau destul de pașnici. Sunt deja destule alte lucruri care îți vor face viața un calvar fără să reînscenezi infamul DLC al lui Crusader Kings 2. Nici nu prea este simulată transmisia de boli ce au devastat în realitate civilizațiile americilor, dar nu pot să mă spun că îmi pare rău că jocul duce lipsă de opțiunea malefică de a face comerț cu pături infectate variolă sau de a cumpăra Manhattan pentru niște bucăți de sticlă. Măcar dacă trebuie să ocup regiunea, aici ori trebuie să o fac prin colonizare lentă și potențial dezastruoasă a unui petic de pământ, ori trebuie să subjug populația prin luptă cinstită. Genul de luptă cinstită la care eu am arme de foc, și ei au topoare.
Citiți continuarea pe GamesArena
