Avantajul de a fi un redactor la o publicație foarte importantă din domeniul jocurilor de PC, care se apucă de creeat un joc, este că nu o să ai lipsă de publicitate. Nu strică nici dacă jocul în sine este bun, iar Gunpoint al lui Tom Francis de la PC Gamer (plus doi artiști și trei muzicieni), este bun. Ca să vă stric surpriza pentru tot restul articolului, Gunpoint este un joc pe care vă recomand să-l încercați, nici nu este foarte scump, 10 dolari pe pagina sa oficială, sau 10 euro pe Steam. Puteți să așteptați și o reducere, important este că dacă vă plac jocurile ce se bazează mult pe creativitate, ar trebui să stați cu ochii pe el.
În ciuda numelui, Gunpoint nu este un joc despre împușcat, împușcături sau arme de foc în general. Bine, de la un moment poți folosi un pistol dacă vrei, iar cam fiecare inamic are unul… și le vor îndrepta adesea în direcția ta dacă aud zgomote suspecte sau te văd. Și cu asta am înțeles numele. Jocul începe când personajul principal, Richard Conway, spion independent, cumpără o pereche nouă de pantaloni. Nu sunt pantaloni obișnuiți, ci pantaloni care îi permit să sară de parcă ar fi Superman. Un Superman ce poate să facă doar două lucruri, să sară și să pice de la cam orice înălțime fără să își rupă fiecare os din corp. Până să iei un anumit upgrade o va face chiar într-un mod foarte comic, de aproape că nu te saturi de la a vedea cum plonjează cu nasul în asfalt iar și iar și iar.
Primul test al pantalonilor îl bagă în bucluc, deoarece aterizează în compania de armament de alături. Asta în sine nu este problema, chiar i se propune o slujbă. Numai că atunci când este pe cale să discute detaliile, angajatoarea lui este asasinată de un individ îmbrăcat suspicios de similar, și la fel de capabil să cadă de la înălțimi foarte mari. N-are pantaloni, ci un palton. Nu poți să capeți și tu un palton, rămâi doar cu pantalonii. Cu o crimă comisă și cu Richard reperat de camere, situația sa nu pare foarte roz. Din fericire, este contactat de patroana acelei companii de armament, care îi oferă ocazia să își ascundă urmele, prin ștergerea înregistrărilor. Iar de aici, intrigă amplă între corporații, corupție în poliție și comedie, foarte multă comedie. Vei parcurge o succesiune de misiuni ce în egală măsură te vor pune pe urmele adevăratului criminal, cât și în mod repetat pe propriile tale urme.
De aici vine cea mai mare parte din umorul jocului. Înainte de misiuni și la finalul lor vei avea posibilitatea de a vorbi cu angajatorul. Mai toate opțiunile pe care le ai sunt comice, chiar dacă subiectul în sine are ceva seriozitate. De asemenea, dialogul nu este pus acolo doar de formă, prin el vei putea modela modul în care se desfășoară campania, oferindu-ți posibilitatea să alegi de partea cui să lupți în căutarea ta pentru adevăr. Nu este o campanie lungă, cred că mi-a luat trei ore să îl termin, însă oferă ceva oportunități de rejucare, în special pentru că la final poți relua orice misiune cu tot progresul personajului intact.
Ca dispozitive, ai ceva mai multă varietate, plus un buget limitat, așa că nu le poți avea pe toate. Două dintre ele sunt necesare pentru restul jocului, și-anume abilitatea de a sparge și reconecta instalația electrică a unei clădiri, atât cea standard, cât și cea avansată care necesită accesarea unor noduri speciale mai întâi. Pe lângă ele ai posibilitatea de a sparge ferestre fără zgomot, un pistol, capacitatea de a electrifica orice componentă electrică dacă este o priză prin nivel, căzături fără zgomot, protecție de gloanțe în timpul plonjării, iar spre final, defapt, fix la final, puterea de a sparge uși. Fără să mai cauți rute alternative, fără să mai găsești butoane, alergi spre o ușă și vezi cum zboară, luând cu ea și pe orice pândea prin spate. E chiar foarte amuzant să reiei fiecare misiune cu această abilitate, doar pentru a-ți bate joc de paznici.
Până să ajungi la acel grad de ”finețe tactică”, trebuie să te străduiești să fii ceva mai subtil. Dar nu foarte mult, în sensul că nimic nu te împiedică să petreci o jumătate de oră lăsând o gaură unde era fața unui umil polițist a cărui singură greșeală era că păzea secția noaptea, pentru că un coleg de-al său trebuia să fie la spital cu soția sa, monstrule. Poți face asta fără prea multe probleme, nu ești pedepsit sever, doar că nu ai o notă finală de non-violență la fel de mare, iar gradul de satisfacție al clientului ar putea fi mai mic, dacă te-a rugat să fii pașnic. Alții te roagă să nu lași martori, așa că se echilibrează situația.
Sunt metode numeroase prin care poți termina o misiune, iar o mare parte din savoarea jocului vine de la a găsi feluri din ce în ce mai eficiente, care să genereze mai puțin zgomot, să eviți paznici, să nu fii văzut, și-așa mai departe. Cam ca la jocurile Hitman, doar că nivelurile sunt cu mult mai mici, și abia ultimul mi-a luat mai bine de 10 minute ca să îl termin, și asta doar pentru că insistam să găsesc un mod de a sparge fereastra de la etajul trei.
Mai important, o să îți dorești ca să ai mai mult joc. Aici ar fi problema principală a lui Gunpoint, este scurt. Tocmai când simți că devine mai dificil, se oprește. Nu este un joc foarte greu și n-are nivele de dificultate multiple. Necesită plănuire, dar nu destulă încât să te facă să repeți aceeași misiuni ore-n șir. Asta poate că este prin design, adică, intenționat, nu doar din cauza resurselor limitate, dar aș prefera să nu fie. Vreau ca mai multe nivele să semene cu ultima misiune, să necesită mai multă plănuire, mai multă dibăcie, mai mult efort. Aș fi preferat dacă jocul îți oferea ceva mai multe abilități în care să investești acele puncte primite după misiuni, deși nu îmi vine în minte care ar putea fi acestea, fără să necesite adăugarea de funcții noi jocului.
Ideea principală ar fi că, deși Gunpoint este un joc bun, pe care vă încurajez să îl încercați, te lasă vrând mai mult. Este ca un sezon din Game Of Thrones. Cum îl termini, vrei restul de îndată.
Material preluat de pe www.games-arena.ro
