România face pași mari spre… analfabetizare. Românii citesc prost sau nu știu să citească deloc. Iar atunci când își fac curaj și ajung să se îndeletnicească cu o astfel de activitate, abia dacă înțeleg despre ce este vorba în propoziție. Spun statisticile.
Avem – din belșug – atât analfabetism funcțional (situația în care se află o persoană care știe să citească, dar nu înțelege ceea ce a citit), cât și analfabetismul absolut (atunci când o persoană nu știe să scrie și să citească). Dăm vina pe sistem, pe profesori, pe lipsa banilor ș.a.m.d. Vinovați fără de vină și rezultate care nu ne fac cinste. Spun statisticile.
Dincolo de cifrele sumbre, avem o problemă foarte mare: copii, adolescenți și oameni maturi fără diacritice, fără cuvinte, fără educație, fără cultură, fără povești. Consecințele? Oi – dintre cele care urmează ciobanul prin foc și pară, dintre cele ușor de adunat în țarc, dintre cele care nu își adresează întrebări pentru că nu știu a le formula corect.
Ar putea fi mediul digital o soluție?!
Ne convine sau nu, actuala generație de elevi își petrece timpul în mediul digital.
A ignora sau dezaproba acest fapt nu ne va duce nicăieri. Bineînțeles că nu este bine, dar dacă nu pot fi opriți, atunci poate că ar trebui îndrumați corespunzător prin mediul digital.
Alte studii, de această dată, au dovedit că aceeași generație pune mai mult accent pe modul în care îi este prezentat conținutul, în detrimentulul informației în sine.
Pare-se că vor învăța mai repede/ușor istorie, prin vizualizarea unui documentar. Sau biologie, dacă au la îndemână o schiță digital interactivă a corpului uman cu ajutorul căreia pot vedea mai concret (și, eventual, frumos colorat) mușchi, oase, vase de sânge ș.a.m.d.
Mediul digital le permite elevilor o interacțiune cu care sunt obișnuiți.
În anumite școli, în care a fost implementat sistemul educațional digital, există platforme și diverse instrumente care pot stabili (concret) care este nivelul de cunoștințe al elevului, evoluția sa pe parcursul unui an școlar etc.
Se pare că scrierea digitală îi ajută foarte mult.
Pot edita cu ușurință propriile texte și își petrec mai mult timp gândindu-se la ceea ce scriu.
Revenind cu picioarele în România. Bineînțeles că este o utopie. Un sistem educațional ancorat la mediul digital ar însemna mai mult decât poate suporta sistemul. Nu există curent electric în toate școlile, d-apoi calculatoare și manuale digitale.
Acum câteva luni, recomandam unui tată de fată, proaspăt posesor de tabletă, să nu instaleze jocuri pentru fetița lui, ci aplicații interactive din care poate învăța ceva. Între timp, aceeași fetiță a învățat o serie de cuvinte noi într-o limbă străină, dar și diverse strategii prin care poate câștiga la X și 0.
Dacă ne-am îndruma copiii – pe care oricum îi lăsăm să stea cu ochii în tablete, telefoane inteligente și calculator – spre un tip de conținut din care să și învețe ceva, poate că actuala generație (digitală) ar avea o șansă. Copiii ar putea percepe mediul digital și ca un instrument de învățare și, astfel, nu ar mai fi doar un mediu distractiv și… distructiv, pe termen lung.
Într-o astfel de situație – roz, de altfel – apar și eu să vorbesc despre cărțile digitale. Nebunie curată, s-ar zice. Totuși… prin poveștile altora ne formulăm propria poveste. Dați-vă o șansă vouă și viitorului vostru. Nu o va face nimeni pentru voi – nici statul, nici școala, nici societatea și nici timpul. Citiți și învățați-vă copiii să citească. Nu dăunează! Pe cuvânt!
Printre altele…
“Un sfert dintre tinerii din Romania nu citesc niciodata literatura, iar 61% dintre ei nu merg deloc la opera, balet, teatru sau concerte de muzica clasica.” (21 decembrie 2012, stiri.acasa.ro)
“Institutul Român de Studii Sociale a făcut publice date privind interesul românilor pentru lectură, din cercetare reieşind că peste 50% dintre cei intervievaţi nu au citit nici măcar o carte anul acesta, în timp ce 21% au reuşit să termine una, cel mult două cărţi.” (9 octombrie 2012, www.gândul.info)
“Peste jumatate dintre romani nu au citit nici macar o carte in acest an, arata un sondaj realizat de Institutul Roman de Studii Sociale (IRSS) la comanda postului TVH 2.0 si citat de Reportervirtual.ro. Doar 15% dintre cei care au raspuns la sondaj au citit 5 sau peste 5 carti, 21% au terminat de citit 1-2 carti, iar 11% au citit 3-4 carti in 2012.” (8 octombrie 2012, www.hotnews.ro)
“Cea mai vândută carte din România: 22.000 de exemplare. Bestsellerul din Franţa se vinde de 80 de ori mai bine” (27 martie 2012, www.zf.ro)
“Conform sondajului pe 2011 al Asociatiei romane pentru evaluare si strategie, femeile domina topul cititorilor romani, atat in sens negativ, cat si pozitiv. Ele sunt cele mai prezente atat in topul celor care nu citesc deloc carti (22,3% femei fata de 21,9% barbati), dar si in cel al subiectilor care au citit o carte in ultima saptamana (26% femei fata de 19,5% barbati).” (24 februarie 2012, www.ziare.com)
“Peste o cincime din români spun că nu citesc deloc cărţi, în timp ce peste o treime susţin că au citit o carte în ultima lună, în condiţiile în care peste 80% au acasă o bibliotecă şi 85% consideră că proverbul “Ai carte, ai parte” este încă de actualitate, potrivit unui studiu IRES publicat recent.” (27 mai 2011, www.gandul.info)
“Un român din trei citește.” (11 ianuarie 2010, adevarul.ro)
“Romania este tara cu cei mai multi analfabeti din Europa de Est – 6% dintre romani nu stiu carte, fata de 2% in Bulgaria si 1% in Ungaria. Statisticile europene dezvaluie de asemenea faptul ca 40% dintre romani citesc prost sau nu stiu sa citeasca.” (http://www.lasatimasainvat.ro/)
Articol scris de Cristina Costieanu
injineru, prea devreme nu, nu se va schimba nimic. Noi dezbatem și iar dezbatem subiecte deja dezbătute. Fiecare dintre noi, cei care pot înțelege subiectul, a avut cel puțin un exemplu de profesor/îndrumător de calitate sau părinți care au stat “cu gura” pe noi. Educația școlară și cea primită acasă se completează una pe alta în formarea noastră ca indivizi. Dacă avem și un pic de noroc. Pe lângă discernământ. 🙂
Zsolt, eu nu cred că vinovat este doar sistemul. Chiar și în cazul analfabetismului funcțional. Nu contest argumentele tale, din contră – sunt de acord, tocmai pentru că și eu am trecut prin asta. De asemenea, nu vreau să ajungem în postura de a blama sistemul în tot și toate. Da, are vina sa. Și e uriașă și ne nenorocește generații întregi de elevi, dar – pe de altă parte – avem și părinți care, odată duși copiii la școală, au impresia că s-au încheiat sarcinile legate de educația lor. Nu e tocmai așa.
Îți dau un exemplu care poate părea stupid, dat fiind contextul. Tatăl meu m-a învățat ce înseamnă ofsaidul, nu profesorul de sport. Și tot el m-a făcut să înțeleg doctrinele politice, nu minunatul profesor de istorie din liceu sau profesoara de politologie din facultate. Părinții sunt cei care trebuie să ajute în dezvoltarea vocabularului, a cunoștințelor și a culturii generale a propriului copil. Da, școala aduce multă teorie, deseori neexplicată corespunzător. Dar aici trebuie să intervină părintele.
Cât despre “nu mai citesti opera, ca nu e nevoie”. Tocmai asta vroiam să spun în încheierea articolului: “Citiți și învățați-vă copiii să citească.”
Bazându-ne că școala îi va determina pe copii să deschidă o carte este o greșeală. Nu o va face. Cel puțin nu sistemul actual și cea mai mare parte a oamenilor care îl formează. Copiii nu-și văd părinții citind, nu mai trăiesc înconjurați de basme și povești, nu văd cărți în mediul în care trăiesc și cresc fără a le înțelege rostul.
Și încă ceva ce nu înțeleg… oare nu suntem noi cei datori să explicăm copiilor ce înseamnă educația? Poate că, din nou, eu nu sunt exemplul cel mai bun, dar veri întregi bunica mea îmi punea cărți în mână și îmi explica importanța lor. Evident preferam joaca, dar insistențele ei mi-au adus cărți în mână. Cărți pe care ea niciodată nu le citise, cărți pe care ea le diviniza tocmai pentru că în ele vedea un viitor pentru mine. Școala m-a determinat să îl citesc pe Schopenhauer, bunica să găsesc cuvintele ca să-l pot înțelege.
Sunt cateva profesii care trebuiesc facute in primul rand din pasiune si abia apoi din alte considerente, precum cel financiar. La fel ca si profesia de doctor, si cea de profesor necesita o daruire din partea dascalului care sa poata depasi frustrarile date de un sistem putred si facut cu picioarele. Ar fi un prim punct de plecare.
Mergand in aceeasi linie si “profesia” de parinte obliga, mult peste cele de mai sus.
Cred ca vina este impartita in mod egal la toti participantii din sistem: parinti, copii, profesori, mass-media etc. Acum un profesor sever este privit cu ochi rai, la fel si un parinte. Daca “pe vremea mea” ma enervam cumplit ca maica-mea ma “obliga” sa invat si venea la scoala din cand in cand sa ma verifice acum vad altfel lucrurile.
Putinii profesori care nu sunt scarbiti de sistem isi fac treaba si reusesc sa le deschida ochii tinerilor ajutandu-i sa ajunga departe…. departe de tara de cele mai multe ori, pentru ca majoritatea pleaca din tara la prima portita deschisa. Astfel raman non-valorile ce sunt incetul cu incetul promovate in mass-media si devin reprezentative pentru o anumita generatie.
Hai cu Harlem Shake-ul, ciorba, salam sau “care-i pluralul de la telecomanda”. E mai cool asa.
Nu mi-o luati in nume de rau dar nu cred ca se va schimba ceva in bine prea devreme.
Daca pentru analfabetismul absolut vinovatia se imparte in mode egal intre parinti si societate, cel functional cade aproape exclusiv in sarcina sistemului de invatamant.
La orele de literatura elevii sunt indopati cu vestitele comentarii, fara ca vreun profesor sa indemne copilul sa incerce sa priceapa textul (cu putine exceptii). Imi amintesc si acum, ca in generala, profesoara de romana ne dicta comentariul si daca aparea cumva vreo interpretare independenta, respectivul era imediat penalizat. Si atunci reactia vine normal: nu mai citesti opera, ca nu e nevoie. Vei invata interpretarea – altuia – si asta e.
Si treaba e valabila nu numai la romana. E valabila si la multe alte materii: istorie, limbi straine (desi aici s-ar putea sa se fi schimbat unele chestii intre timp), etc.
Din pacate, multiplele reforme ale invatamantului nu au atins chiar esenta: sa il convingi pe elev ca este interesant si important sa afli noutati, sa acumulezi cunostiinte si chiar sa le aplici!