Rețeta după care Traveller’s Tales face jocurile sale Lego este arhicunoscută în acest punct. Se ia o serie de filme, se scot vocile, se recrează fiecare scenă importantă într-un stil comic (ce în cazul The Clone Wars a rezultat într-o experiență mai bună decât materialul de origine) și se adaugă un stil de joc ce implică sărituri imprecise (fiindcă arată de parcă ar fi 2D, dar nu este), lupte repetitive, puzzle-uri care parcă trag de timp și vreo sută de personaje deblocabile. Cu asta în minte am intrat în Lego Lord of the Rings, dar ce am primit a fost pe alocuri o surpriză, una atât de mare încât m-a făcut să mă uit în urmă la fiecare joc Lord of the Rings din ultima vreme și să mă întreb ce s-a întâmplat.
Mai toate se concentrau pe luptă sau pe o redare stângace a replicilor de o mână de actori nu la fel de talentați ca cei din peliculă. Puține chiar se sinchiseau să facă redea acel sentiment care îmi făcea inima să mi se topească atunci când s-a ivit primul trailer al lui The Hobbit. Excelent film apropo, lung ca o iarnă grea, dar frumos de la un capăt la altul. Cam același lucru aș putea spune și despre jocul de față. Nu că ar fi rău să fie lung, doar că… ajung la asta de îndată, mai întâi, acel sentiment. Din prima secundă este captivant, folosindu-se de scene din film, redate în Lego, pentru a-și prezenta până și siglele peste care în mod normal sari de fiecare dată. Totul este acompaniat de muzica lui Howard Shore. Nu de vreo imitație sau cine știe ce versiune fresh și trendy făcută de vreun „artist” dubstep, ci de original. În primele secvențe nu o simți chiar atât de tare, dar ai narațiunea memorabilă a lui Galadriel și o trecere în revistă, prin gameplay și secvențe cinematice, a ultimei alianțe, bătălia de la Mount Doom, căderea lui Sauron și coruperea lui Isildur. Iar apoi apare acel lucru care nu prea îl vezi în astfel de jocuri, The Shire. Dar nu oricum, ci redat vioi, colorat, cu acea muzică ambientală minunată, de te face să simți o căldură interioară și să zâmbești, fără să știi de ce. Desigur, asta nu însemna absolut nimic pentru cineva care nu este un admirator al filmelor sau a lucrărilor lui Tolkien, însă pentru cineva ca mine, este un dar prețios. Nu vroiam să mai plec de acolo.
Traveller’s Tales au un obicei bizar de la o vreme. Deși fac jocuri la care cea mai mare parte din lume este compusă integral din bucăți de plastic simpliste, depun un efort considerabil la a face totul să arate superb. Fiindcă nu totul este făcut din plastic, iar acele lucruri arată poate mai bine decât ar trebui. Crează un contrast puternic dintre o lume aproape verosimilă – cu umbrire atât de naturală asupra pietrelor de pe pământ încât ai zice că ești în vreun FPS făcut să topească plăci video – dar în același timp cu personaje din plastic. Nu spun că este un lucru rău, fiindcă sincer, personajele din Lego arată mai bine decât cele din prima adaptare ca joc video a lui The Fellowship of the Ring (filmul). Arată cu siguranță mai fidele, și din nou, sunt bucăți de plastic solid. Ce au făcut cu iluminarea, cu plantele ce nu sunt din plastic, terenul, culorile și cam fiecare alt lucru, ajută la susținerea vizuală a unei atmosfere foarte bine înfiripată de coloana sonoră. Ai până și efecte atmosferice, care sunt restricționate doar în anumite zone, dar sunt acolo.
Vorbind de partea audio, mai există o componentă, una de a cărei prezență sunt semi-fericit, semi-trist. Vocile, sunt acolo, sunt toate, sunt cele din film, luate direct de acolo. Pe alocuri, este fenomenal pentru că, din nou, introducerea lui Galadriel, sau replicile celebre precum „Fly you fools” și „You have my axe”, sunt atât de savuroase în varianta lor consacrată. Există însă un dezavantaj, umorul. Lord of the Rings este o poveste destul de întunecată, cel puțin după standardele genului high-fantasy, și poți face haz de multe lucruri la el, însă atunci când tonul grav al vocilor este prezent, umorul parcă stă cu mâinile la spate și privește cu atenție. Este poate cam prea respectuos cu materialul de origine. Sigur, este amuzant să vezi cum Pippin și Merry s-au strecurat în consiliul de la Rivendale purtând mustăți anormal de mari, sau cum înscrierile de pe Inel au fost descoperite când Frodo l-a scăpat într-o cană de ceai fierbinte, însă seriozitatea replicilor taie mult din elanul comediei. Nu dispare din fericire, vei avea ocazia să vezi numeroase lucruri amuzante, dar tot intră în plan secundar pentru cea mai mare parte. Asta face jocul mai mult un tribut comic decât o parodie, un lucru cu care mă pot obișnui fără probleme.
Și nu este singurul, fiindcă în termeni de gameplay, dacă ai jucat unul, le-ai jucat pe toate. Omori ocazionalul inamic făcut din Lego, culegi jetoanele alea, sări pe unde trebuie, mai faci câte un puzzle, pici fiindcă săriturile tot sunt aranjate de așa natură încât să nu îți dai seama unde ești pe axa Z, dar nu te superi, fiindcă moartea este irelevantă în acest joc. Acest joc este lung, foarte lung. Și filmele au fost lungi, în special The Hobbit, însă nu pentru că folosea des repetiția. Fiecare secvență de misiune te va pune să repeți aceleași acțiuni de vreo trei ori, poate chiar patru. Ceva ce n-ar fi rău dacă erau lucruri interesante sau care să ofere o provocare plăcută. Negativ la ambele capitole, vei sparge cutii, vei construi lucruri acolo unde jocul îți spune, vei căra personajele mai mici prin zăpadă fiindcă vor rămâne împotmolite, vei face un foc și tot așa până te simți de parcă bați pasul pe loc. Misiunile nu prea oferă suficientă diversitate, deși mai bine zis ar fi că sunt prea întinse pentru diversitatea pe care o oferă, și prea similare. Apreciez totuși că sunt în ton cu filmul, astfel, nu te vei lupta mai cu nimeni până nu ajungi în Moria.
Misiunile nu sunt totul în acest joc. Sau mai bine zis, sunt doar o mică parte pe care parcă ți-ai dori să nu fii nevoit să o faci de la bun început pentru a putea debloca lucruri. Ai ocazia să te plimbi prin tot Middle-Earth, o versiune mai restrânsă, dar tot amplă. Localitățile importante sunt bine redate, în timp ce drumurile dintre ele sunt mult mai scurte, deși în misiuni sunt lungite și pline de pericole. În aceste plimbări vei putea admira minunățiile mediului înconjurător, vânând în același timp mai multe jetoane, personaje care pot fi cumpărate, precum Tom Bombadil, alături de două resurse cheie, blocuri de mithril și schițe. Cele două merg mână în mână cu sistemul de confecționare al jocului, care îți permite să produci orice unealtă sau armă existentă. Vei face asta în cazul în care vrei să îndeplinești prim lume obiective cu ce personaje vrei, în loc de cele necesare. Mai exact, dacă un personaj are un arc, să zicem Legolas, nu trebuie să îl iei cu tine doar pentru că undeva se află niște ținte care deschid o ușă. Poți pur și simplu să echipez un arc făcut din mithril pe un alt personaj, fiindcă au inventar. Nu poți face asta în misiuni la prima parcurgere, dar este o posibilitate la revizitarea lor, pentru a putea dobândi toate recompensele. Pe lângă inventar, un lucru ce s-a schimbat considerabil este numărul de personaje pe care le poți controla. Mai știți cum nouă au plecat din Rivendale să arunce inelul în focurile pierzaniei? Vei controla nouă personaje, așa că nu poți spune că nu ai loc pentru a lua câte unul din fiecare pentru ce îți trebuie. Nu că jocul te-ar lăsa să iei pe cine vrei prima dată când faci o misiune, dar zic așa, în general. Personajele nu sunt tocmai copii la indigo, cum se întâmplă de obicei în aceste jocuri, abilitățile lor variind în funcție de echipamentul lor standard, ce îi face utili sau chiar vitali în unele situații. Mărimea mai este importantă, spre exemplu, Gimli poate fi aruncat de colo colo ca în film, lucru pe care îl vei face des, comic de des s-ar putea spune, pentru a sparge diverse lucruri cu toporul său.
Lumea explorabilă mai oferă și misiuni cu diverse recompense, ca jetoane, mithril sau alte schițe, ce pot fi luate de la diverse personaje întâlnite în cale. Alternativ, mai poți da peste câte un puzzle ciudățel sau câte un mini-game, ca acel clasic joc de lovit cârtița în cap sau unul la care controlezi o navă maritimă și trebuie să scufunzi alte nave. Oferă suficientă varietate și distracție încât să nu devină la fel de lipsite de vlagă precum misiunile. Iar explorarea, pentru a admira priveliștile, sunetele, locațiile, este prea adorabil să se învechească. Ar fi ajutat dacă exista o opțiune prin care totul să fie deblocat de la început, dar măcar așa ai motiv adițional să revizitezi fiecare locație din nou cu personaje ce au alte abilități pentru a explora totul, a deschide căi alternative de mers sau pur și simplu pentru a-l vedea pe Gimli călare pe o capră. Sau pe Sauron, din moment ce fiecare personaj poate fi obținut cu timpul.
Mai are desigur și un mod cooperativ de joc, pe care n-am avut ocazia să îl testez, fiindcă nu am avut pe nimeni la dispoziție să petreacă câteva ore cu mine prin Middle-Earth, dar voi presupune că funcționează la fel cum a funcționat și în fiecare alt joc Lego, hazliu, dar fără vreo influență majoră.
Dacă sunteți un fan al acestui stil creat de Traveller’s Tales, atunci nu văd de ce nu ați vrea să îl încercați. La fel și dacă sunteți un fan al filmelor, chiar și ale cărților sau a lumii create de Tolkien în general. O să vă plimbe prin toate cele trei filme, sau măcar prin momentele lor cheie, destule încât să nu vă simțiți de parcă prețul de 30 de euro, disponibil pe Steam, ar fi fost prea mare. Seamănă totuși prea mult în numeroase aspecte cu toate jocurile Lego anterioare. Nu i-ar strica o revizie seriei, și chiar o va primi, însă doar pe WiiU cu o clonă de GTA în Lego.
În încheiere, ca să descriu Lego Lord of the Rings pe cât mai indirect posibil, este ca și cum te-ai înfofoli într-o pătură caldă într-o zi răcoroasă, grozav la început, dar după un timp mai scoți un picior pe afară să te mai răcorești.
Material preluat de pe www.games-arena.ro
