Te-ai aștepta la un joc de lupte spațiale cu iz de simulator de la creatorii lui Two Worlds? Nu prea. Te-ai aștepta ca acel joc să fie o adaptare a unui film despre naziști de pe Lună? Nici asta. Totuși, ambele lucruri s-au întâmplat, dând naștere unei grozăvii ce îmi amintește surprinzător de mult de câteva jocuri mult mai vechi, pe care le îndrăgesc, lucru pe care nu l-a făcut nimic altceva de vreun deceniu. Este vorba de Iron Sky Invasion, o pereche pentru filmul cu naziști de pe Lună de anul trecut, și cam singurul film cu naziști de pe Lună pe care îl știu. Nu că aș fi un cunoscător al genului filmelor cu naziști de pe Lună, dar dacă ar mai fi fost multe (cel puțin în ultima vreme, nu prin anii ’70 când se făceau niște filme foarte bizare) cred că aș fi observat. După cum vă puteți imagina, are o premiză bizară, la fel ca ce a filmului. Dacă nu l-ați vizionat până acum, vă încurajez să dați de el. Este făcut de un studiou mic, ce era mai pe ce să se trezească fără film în cinematograf, fiindcă distribuitorul din Marea Britanie a decis să îl lase o zi în săli, și apoi să îl pună pe DVD pentru că era mai ieftin pentru ei. Așa că nu le-ar strica ceva mai multă popularitate. Nu că filmul ar fi cine știe ce capodoperă, doar că… are naziști pe Lună, ce vreți mai mult? Udo Kier e Fuhrer, na, aveți și asta acum. Au zepeline care trag meteoriți prin spațiu! Ca nivel creativ, este stupid de distractiv, iar jocul merge în aceeași direcție.
Au folosit câțiva din actorii filmului și același stil supra-satiric al umorului pentru Invasion. Nu doar pe ici și pe colo, la introducere și la final, ci peste tot, cu intervenții frecvente ale diverselor personaje, cu oameni în carne și oase vorbind către tine printr-un ecran mic plantat în partea de sus a imaginii. Modul în care o fac amintește puternic de jocurile Command and Conquer, în special Red Alert. Au acea ușoară stângăcie care nu strică experiența, ci doar o face mai comică. Și spre deosebire de Red Alert, când capetele vorbitoare ți se adresează, răspunzi înapoi, personajul pe care îl interpretezi nefiind un comandant invizibil și mut. Are replicile sale ce tind să sublinieze ridicolul lumii din jur, dar fără să îl scoată din ea. Povestea jocului este amplasată în timpul filmului, spre final, când este pe cale să înceapă ultima bătălie dintre flota naziștilor de pe Lună (de fiecare dată când mă gândesc la asta devine mai amuzant) și armada pământeană compusă din nave spațiale pe care diversele națiuni le-au tot ținut secret una de alta. Apare și MIR, cu motoare și tunuri de data asta.
Campania jocului este împărțită în mai multe capitole, fiecare acoperind o fază diferită a luptei, însă în nici un moment nu este întreruptă acțiunea. Asta chiar pot să apreciez la joc, totul se petrece între spațiul dintre Pământ și Lună, în timp real, indiferent unde s-ar afla jucătorul. Doar pentru că nu te afli într-o luptă dintre o escadrilă de farfurii zburătoare naziste venite de pe Lună și forțele pământene, nu înseamnă că aceasta nu are loc. La fel, nu trebuie să zbori până la inamic pentru a-l ataca, poți la fel de bine să parchezi în drumul său, și chiar va intra în spațiul tău personal. Este haios, dar în același timp prezintă și probleme, fiindcă timpul trece și atunci când ești într-un dialog peste care poate nu vrei să sări, dar nici nu poți să accesezi harta. Mai important, timpul trece și naziștii de pe Lună continuă să atace obiective atunci când tu ești ocupat făcând altceva. Măcar te lasă ca în orice moment să părăsești o bătălie, luându-ți tălpășița la viteze extreme. Tot așa vei mai și salva, în lipsa unei opțiuni propriu-zise, de fiecare dată când ieși din hyper-spațiu, sau ce o mai fi, jocul salvează. Este destul de funcțional, fiindcă de obicei va crea o salvare nouă la începutul fiecărei lupte. Și vor fi multe.
Un șiroi parcă infinit vine în mod constant dinspre Lună spre Pământ, obiectivul tău fiind cel de a doborâ cât de mulți naziști de pe Lună poți, fie de unul singur, fie cu ajutorul navelor controlate de celelalte națiuni care mai patrulează pe ici și colo. De obicei îți vor sări în ajutor dacă stau degeaba, însă de la un anumit punct inamicii devin atât de mulți încât va trebui să te descurci de unul singur pentru cea mai mare parte din provocări. Dacă ai noroc, vor sări ei din timp pe lucrurile mai rele și le vor ține ocupate până ești gata. Ideea ar fi să nu lași nimic să ajungă pe Pământ, dar se va întâmpla. Nu este sfârșitul lumii, deși se străduiesc pe cât de mult pot. Când o escadrilă intră în atmosferă, pierzi 100 de puncte de reputație. Dacă apucă să ajungă până la planetă o navă ce târa un asteroid, vor distruge câte un oraș, ducând la o pierdere de vreo 2000 de puncte de reputație, și cam atât. Nu am văzut să fie condiție de pierdere, decât dacă mori sau eșuezi complet misiuni. Iar reputația, știu doar că aveam berechet, destul cât să bombardeze cu meteoriți planeta de vreo zece ori. Ce exact face reputația, nu știu sigur. Nu este legată de economie, nici de îmbunătățirile navelor, posibil de căpătarea de nave peste care nu am dat încă, sau de obținerea de misiuni de la celelalte națiuni.
Vei începe aventura ta în spațiu cu o navetă australiană, un Dundee, iar pentru o bună bucată din joc vei rămâne la ea, nu pentru că nu sunt alternative, ci pentru că poate fi îmbunătățită, este rezistentă, este utilă împotriva zepelinelor și este permanentă. Sunt unele nave pe care le poți controla doar pentru anumite secvențe din joc, precum un Spitfire, jocul având tendința să rămână fără un nivel de dificultate în acele momente, fiindcă este ditamai namila de navă. Variațiile în dificultate vin predominant de la nave, fiindcă obiectivele tind să rămână în mare parte aceleași. Doboară asta, omoară aia, apără altceva, capturează nu știu ce, și tot așa. Aici ar cam fi cel mai mare dezavantaj al jocului, poate deveni repetitiv. Bine, mai este și controlul. Navigarea și țintirea se realizează cu mouse-ul, dar într-un fel care îți poate scrânti încheietura dacă ai setări neadecvate de sensibilitate la șoarece. Nu ajută faptul că cerculețul care îți arată unde se află cursorul este cam transparent și greu de văzut, lucru ce periodic te va face să te învârți în cerc, și nu este tocmai ideal pentru lupte rapide din cauza întârzierii dintre comanda de la mouse și răspunsul natural al navei. Am încercat să montez joystick-ul, dar Invasion nu știe ce este unul. Cu navele agile în special poate fi un chin de jucat, parcă nu la fel de mult cu camera din nasul lor, față de cea exterioară, dar tot dificil. Motiv pentru care nu prea m-am apropiat de nava coreeană, numită Xerg. Cred că vă puteți imagina de unde este inspirată denumirea.
Revenind la obiective, cea mai mare parte dintre ele implică lupte. Pot deveni monotone, dar nu pentru că jocul n-ar încerca. Luptele cu navele mici sunt repetitive, dar cele mari au componente pe care le poți ținti. Nu foarte variate, dar multe, au motoare, tunuri, lansatoare de rachete, sau chiar zone de unde vor ieși farfurii mai mici. Pot fi dificil de doborât. Chiar și cele mai modeste, fiindcă au armură pe partea superioară și destul de multă materie cenușie încât să știe să nu stea cu burta spre tine. Mulțumită țintirii cu ceva automatizare, poți nimeri fără mari probleme componentele individuale, dar ca să te manevrezi până în poziția în care îi poți lovi poate fi mai dificil, în special pentru că inamicul nu stă degeaba. Unele mai sunt desigur și masive, nu le poți doborâ decât în anumite condiții, așa că ai opțiunea de a le strica toate motoarele și de a pleca pentru a te întoarce mai târziu cu cavaleria.
Luptele cu navele foarte mari mari sunt pe de parte cea mai plăcută parte a jocului, în special cele cu zepelinele. O să vă plimb printr-o descriere și spuneți-mi dacă sună cunoscut. Ai o navă de vreo 20 de ori mai mică decât ținta în jurul cărui navighezi în timp ce se mișcă. Încerci să îi dobori rând pe rând motoarele, evitând focul tunurilor, rachetele și mitralierele escortei sale. Te ferești, te întorci, te ascunzi în unghiurile moarte ale acestui colos, așteptând oportunitatea de a-i nimeri punctul vulnerabil cu o rachetă pentru a-l doborî. Dacă asta nu urlă Crimson Skies, nu știu ce ar mai putea. Faptul că în zece ani acest joc a fost singurul peste care am dat care să îmi ofere o experiență similară, cu lupte palpitante, distractive și nu tocmai ușoare, împotriva unor zepeline, este de-a dreptul deprimant. Mai multe jocuri ar trebui să aibă zepeline în ele. Nu văd care este scuza, jocul ăsta e în spațiu și are zepeline. Să le fie rușine celorlalți.
Dar sunt luptele cu zepelinele destul încât să spele toate neajunsurile lui Iron Sky Invasion? Nu prea. E amuzant așa cum este, însă se întinde prea mult cu o varietate scăzută de conținut, mergând prea mult pe cantitate în loc de calitate. Crimson Skies măcar mereu compensa prin decor, prin teren, prin obiective creative. Aici ești în spațiu, dacă dai de teren, faci ceva greșit, iar ca obiective creative, uneori trebuie să urmărești lucruri pentru un anumit timp în loc să tragi în ele, însă nu este cine știe ce. Asta mai mult ca toate face prețul jocului cam greu de înghițit. Este haios, dar la 40 de euro pot lua două-trei jocuri apărute la sfârșitul anului trecut, care să ofere mai multă distracție pe termen mai lung. Sigur, nici unul nu are naziști de pe Lună, așa că trebuie luat și asta în calcul.
În final, Iron Sky Invasion este ca un rechin cu un lansator de rachete. Numai auzind asta caști ochii, ești atent, și te minunezi la ceea ce vezi. Dar îți dai seama rapid că un rechin nu prea are cum să folosească un lansator de rachete, nu are degete. Și oricum, ce ar face cu el? Funcționează măcar un lansator de rachete sub apă? Și deodată nu mai este atât de tare.
Material preluat depe www.games-arena.ro
