Experiența personală: merită un smartphone entry level?

1997 a fost anul in care m-am pricopsit cu primul meu telefon mobil. Și de atunci, până în 2011 am utilizat exclusiv aparatele de la Nokia. O scurtă perioada (câteva luni am folosit un HTC Touch 2 cu Windows Mobile 6.5). Dar mai bine să nu vorbim acum despre el.

Văzând câteva aparate cu Android la Ionuț, mi-am dorit și eu un astfel de smartphone. Tocmai ce apăruse HTC Desire. Un vis. Însă a rămas la stadiul de vis, fiindcă nu exista buget în teșchereaua personală. Deh, criza, credite, curs valutar decolat spre cer ….

Cum tocmai îmi schimbasem locul de muncă, acolo apăruse necesitatea de a avea acces la internet permanent și era important să pot primi mailuri când nu eram la birou. Așa că am fost dotat cu un HTC Wildfire, fratele mai mic (și vitreg cum se va vedea mai jos) al lui Desire.

Nu insist asupra aspectului și specificațiilor tehnice, mai ales că e un aparat vechi deja. Mult mai important e ceea ce oferă un smartphone low-end celor ce nu au buget pentru vedetele momentului.

Ca și telefon este absolut ok. Dispune de funcțiile de bază pe care ți le-ai dori: sonerii personalizate pentru apel și SMS, grupuri de contacte, mesaj predefinit pentru apel respins (da, chestia aia ce tocmai s-a bagat și pe iPhone), agenda cu posibilitate de adăugare de multiple numere la același contact, wireless tethering, etc.

De asemenea, avem calendarul obișnuit sincronizat cu Google și cu Facebook. Avem client de mail configurabil pentru orice cont POP3. Și avem diverse utilitare micuțe și de interes. Astea venind deja în pachetul standard.

Dacă ne limitam doar la acestea, nu sunt probleme majore, poate doar la afișarea corectă a informațiilor. Și problemele vin de la ecranul și rezoluția mică – 3,2 inchi cu 240 x 320 pixeli – și din lipsa de vlagă a procesorului care ticăie la doar 528 MHz.

Dar în momentul în care utilizatorul se apucă să instaleze aplicații noi încep belele adevărate: foarte multe din cele mișto și utile nu funcționează din cauza rezoluției prea mici. Dacă totuși reușești să găsești aplicații ce se pot instala, ele se vor mișca încetișor, fără grabă, provocând momente de exasperare proprietarului.

Și dacă omul e și curios, tot instalând și dezinstalând aplicații, în scurt timp ajunge la final. La finalul memoriei interne. Care la ieftineli e cam la jumătatea celor high-end. Sau chiar mai rău.

Când nu mai ai destulă memorie internă ajungi să nu mai poți face update la aplicații. Și telefonul începe să se miște extrem de greu. Chiar și pornirea unui simplu apel va dura cam 30 de secunde de la inițierea lui. Enervant.

Și cred că frustrările ating paroxismul, singura soluție ce se poate aplica fiind un factory reset.

Ceea ce am ăi făcut în disperare de cauză. Reinstalând de data aceasta doar aplicațiile absolut necesare și fără experimente noi.

Cam asta e experiența mea. În concluzie, pentru mine, aparatele low-end reprezintă o varianta ieftină și convenabilă de a intra în lumea telefoanelor deștepte – cu focus pe Android. Dar numai dacă te limitezi la oferta standard de aplicații pusă de producător. Ceea ce înseamnă că nu te poți folosi de facilitățile complete (și interesante aș zice eu) oferite de Android.

Problemele acestea sunt agravate și de politica stupidă a producătorilor de a nu face update la versiunile actuale ale sistemului de operare, decât pe aparatele scumpe. Si nici la alea la toate.

Așa că, dacă cineva își dorește să beneficieze de toate facilitățile oferite de un smartphone, recomandarea unuia pățit este să alegeți un aparat de top. Astfel măcar mai sunt șanse și la update-urile de sistem.

În schimb, dacă nu ați folosit până acum un smartphone, modele entry-level sunt bune, măcar pentru a gusta un ecosistem sau altul și pentru a vedea ce oferă un smartphone ca și funcționalitate.

Articol scris de Zsolt Bodola